Ava e nume de cal

《Chapter 2》

    

     Se spune ca liniştea e pură, liniştea e sfântă, ea uneşte fiinţe, pentru că numai cei ce se simt în largul lor în prezenţa altei persoane ştiu să nu vorbească. Ei bine, în cazul meu nu era așa. În cazul meu era doar liniștea dinaintea furtunii.

     Mă aflam la masă învârtind în fiecare mână câte un măr, deși identice, încercând să îl aleg pe cel pe care îl voi lua la liceu. În realitate doar îmi găseam o ocupație, prefăcându-mă că  părinții mei nu se află  în fața mea gata să erupă.

     Scopul meu de a ajunge la timp se pierduse deja acum cinci minute. Domnul Robinson, profesorul de literatură era rău, dar faptul că mă aflam aici, așteptând, fără cale de scăpare, o luptă care e pe cale de a începe, este și mai rău.

     Tata stătea fix în fața mea uitandu-se în gol, cu coatele pe masă, iar capul sprijinit pe mâinile lui încleștate. Mama stătea lângă el, sorbind cu poftă din cafeaua ei și uitându-se amuzată spre tata. Deodată se aude cum tata își drege vocea, își ia o poziție mai dreaptă decât era inainte și se uită la mine.

     —Ava, poți să ne explici și nouă de ce a fost nevoie să vii până la mine, în timpul programului meu, doar pentru a mă minți?

     —De ce l-ai mințit că vreau să mă împac cu el? Adaugă mama, zâmbind in continuare.

     —Și de ce nu erai la liceu?

     —Mai bine spus ce cautai la Rue în timpul  orelor?

     Și au început.

     —Am vrut să... nu apuc să spun nimic deoarece mama începe să gesticuleze cu degetul să tac.

     —Ai vrut să fim iar o familie, nu? Întreabă ea emoționată.

     Mama emoționată?

     —Normal că asta a vrut. Se ridică tata și își pune palmele pe umerii mei.

     —Ei bine suntem fericiți să îți spunem că m-am decis să îi dau o nouă șansă tatălui tău.

     —Eu să îți dau. O corectă tata.

     Adevărul este că mama a luat decizia unei despărțiri fără motiv. Ceea ce nu puteam înțelege în momentul de față era împăcarea bruscă dintre ei.

     —Apropo, ți-am povestit de ajutorul pe care îl oferă fiica noastră lui Adal? Adaugă tata, uitându-se cu subînțeles la mine.

     —Nu îl ajut. Răspund acid, alegând într-un final un măr pe care îl arunc in rucsac.

     —Ba îl vei ajuta. Nu vreau să îl las pe mâna scriitorilor ălora de doi bani. Chiar domnul Robinson a spus că așteaptă cu nerăbdare să citească ce vei scrie.

     —Nu îl lași pe mâna scriitorilor de doi bani? Dar pe mine mă lași cu arogantul ăla?

     —Nu e arogant. A plecat când avea doisprezece ani, nu știi în ce s-a transformat. Se uită mama la mine, zâmbind.

     —Tată! Erai acolo când îți vorbea vedeta?

     —Ava, erați prieteni când erați mici.

     —A plecat urlând în gura mare că mă urăște. Știu că sunam precum o copilă căreia i-a fost luată acadeaua. Dar chiar nu voiam să îl ajut. Nu se numește răutate, doar apărare, sau poate chiar este răutate. Dar nu îl voi ajuta.

     Tata se uită la mama cu sprânceana arcuită, începând amândoi să râdă.

     —Ava, i-ai tuns mai mult de jumatate din păr. Săracul baiat avea chelie în față. Și erați  copii până la urmă.  Chiar l-am chemat în dimineața asta să mergeți împreună.