Gustul adrenalinei

Capitolul 1- Călătoria

Era seară. Nimic ciudat nu se vedea în jurul colibei dar cu toate astea, părea locul perfect pentru o crimă.

O gaşcă de vreo 20 de copii care stateau în cerc şi de jur împrejurul lor erau aşezate motociclete, vorbeau despre lucruri banale, ca toţi adolescenţii. Erau şi fete, şi băieţi.

Una dintre fete, nu semăna deloc cu celălalte. Era slaba, avea părul şaten şi destul de lung. Avea ochii căprui şi era îmbrăcată cu o rochie turcoise cam pană la genunchi, prinsă în talie cu o panglică lată de culoare neagră. În picioare avea o pereche de Converse negrii.

Statea de vorbă cu o altă fată ceva mai scundă, cu părul lung si ochii albastrii ce era îmbracată cu o geacă de blug asortata cu blugii ei şi pe dedesub un tricou alb larg. În picioare avea nişte cizme de piele scurte şi largi în comparatie cu picioarele ei subţiri. Cele două fete vorbeau de minute bune şi tot arătau spre baiatul de lângă ele.

Un alt tânăr pe motocicleta se apropie de ei . Când opri, zise ceva iar apoi tot grupul începu să chicoteasca. Nu trecu nici un minut si se urcară toţi pe motoare. Toţi înafară de fata în rochie şi băiatul de langă ea.

-Emily? Tu rămâi aici?

-Nu! Nu rămân! Şi nu îmi mai zice aşa! Îmi place mai mult cum suna Ema!

-Hai urcă!

-Bine, fie... Da nici nu ştiu cum te cheama...

-La ce iţi trebuie sa ştii cum mă cheama? Oricum mergem în acelaşi loc.

-Dacă zici tu...

Fata urcă pe motocicletă şi plecară împreuna. El era destul de înalt, avea părul tuns destul de scurt deşi îi statea uşor în ochi. Purta o geaca de piele neagră şi nişte blugi. În picioare avea nişte bascheţi negrii iar pe sub geacă avea un tricou roz somon mulat. Fata îl prinse de mijloc pe sub geacă, iar când ajunse la abdomenul bine lucrat, zâmbi subtil. "Are pătrăţele băiatu'!" găndi ea... cu voce tare.

-Ce ai zis?

-Eu? Nu am zis nimic!

-Ba ai zis. Te-am auzit! Ai zis că am pătrăţele!

-De ce aş zice asta? Nici măcar nu ştiu cum te cheamă!

-Păi şi dacă ai ştii cum mă cheamă, mi-ai spune ce ai zis?

-Poate...

-Bine. Eu sunt Ştefan. Încantat de cunoştinţă!

-Ema... dar ştiai deja asta.

-Mmmda... Acum îmi zici?

-Nu!

-De ce?

-Că nu vreau.

-Bine! N-ai decât! Opresc să cobori.

-Bine... Bine... Hai că îţi zic. Îmi plac pătrăţelele tale!

-Ştiam.

-Ştiai?

-Da.

-De unde?

-Păi în primul rand, am văzut cum te uitai la mine, şi în al doilea rând, chiar tu ai spus-o acum!

-Eu?

-Da.

-Când?

-Mai devreme. Înainte să îţi spun numele meu.

-Aaa... Da... Auzi bine.

-Ştiu. Mersi!

Apoi ajunseră la un pod. Toată lumea a luat-o în stânga, iar ei în dreapta.

-Unde mergem? Ceilalţi au luat-o în altă parte.

-Lasă ca ai să vezi.

-Ai zis că mergem în acelaşi loc. M-ai minţit?

-Nu! Ai rabdare.