Totul a venit ca o veste soc pentru mine.. Cerul a cazut peste mine, nu mai stiam unde sunt sau ce fac.. Am inghetat..Afara inca se auzea cum ploaia lovea cu o putere incredibila acoperisul casei... Parca vremea tinea cu mine..Imi placea ploaia, ma facea sa ma linistesc, imi ascundea lacrimile, lumea crezand ca sunt picaturile de plaoe cand defapt erau lacrimile mele, intr-un cuvant ploaia ma ,,imbratisa" de fiecare data.
Asa ca, am hotarat sa ies pana afara.. Nu eram singura, il aveam langa mine pe cel mai adorabil ursulet de plus din lumea, Ursii... Cu masi marunti dar siguri am ajuns pana in pragul usii... Am deschis usor usa pentru a nu-i trezi pe parintii mei..
Ploua..
Eu ascultam..
Si cu picioarele desculte am pasit pe iarba uda si rece care imi gadila talpile..Nu-mi pasa de asta, ploua si era tot ce conta pentru mine...Am stat cateva momente afara, bucurandu-ma de stropii care-mi invaluiau fata si lacrimile... L-am strans destul de tare pe Ursii si am inceput sa plang, nu stiam ce sa fac, cum sa fac, ma aflam in impas..
Gandurile nu au incetat sa apara iar intrebarile navaleau in capul meu :,,Oare este adevarat ce mi-a spus Eliza?" , ,,De ce i s-a intamplat tocmai lui asta?" si alte mii de ganduri imi dadeau tarcoale..
Dupa ce m-am linistit putin, stand in ploaie si lasand picaturile sa-si faca efectul asupra corpului meu, am intrat in casa.. Nu stiam exact ce aveam sa fac...
Am luat telefonul in mana si m-am pus pe scris...I-am pus mii si mii de intrebari Elizei, vroiam sa stiu cat mai multe, cum s-a intamplat, de ce lui, de ce acum? A fost draguta cu mine si nu s-a enervat, mi-a vorbit chiar foarte frumos...
Am rugat-o sa stea mereu langa el..daca eu nu am putut fi prezenta, macar ea sa fie alaturi de el, in momentele acestea.. Mi se rupea inima in mii si mii de bucatele..Nu puteam sa-l stiu pe el acolo, iar eu aici, acasa, bine merci stand in patul meu...
Intr-un moment de slabiciune, m-am imbracat rapid, mi-am pus cateva haine intr-un rucsac mai mare , am luat toti banii economisiti de mine si am plecat, fara sa ma uit in urma, fara sa-mi pese..
Am luat primul tren care ma ducea la el.. Aveam sa merg o zi intreaga, dar cum am plecat seara, a doua zi trebuia sa ajung.. Nu mi-a pasat de consecintele pe care o sa le suport vroiam sa fiu langa el, in momentele acelea... Nu i-am spus nimic Elizei ca vin la ei, sigur mi-ar fi spus ceva si ma oprea din drum...
Avea inima cat un purice cand m-am dus sa-mi cumpar un bilet...La inceput am ezitat, nu stiam daca sa urc, sau sa astept sa vina parintii mei sa ma ia acasa... M-am panicat.. Insa m-am uitat din nou la unul dintre mesajele de la el : ,,Te vad printre stele, ochii tai sclipesc ca ele..Tu esti soarele si luna, bucuria vietii mele, de-as avea putere sa privesc in ochii tai si sa-ti spun ca TE IUBESC, crede-ma ca nu glumesc!" si atunci am capatat un gram de putere si am pasit pe scara trenului urcandu-ma in el...
Drumul nu a fost rau, insa atunci cand am ajung eram pierduta.. Nu stiam pe nimeni, nici unde sta el sau unde pot sa-l gasesc... Mi-am scos repede telefonul din buzunar si am intrebat-o pe Eliza la ce spital se afla...Spitalul Clinic Judetean de Urgenta..
Nu stiam unde se afla... Am vazut un parc si m-am dus si m-am asezat pe o banca.. Mi-am pus picioarele sus si capul pe genunchi, am inceput sa plang ,,Oare pe unde trebuie sa merg sa ajung acolo?"
