Infinit (PUBLICATĂ)

Partea I - Capitolul I

                    

Partea I. Capitolul I.

Iar nu mai vine, iar eu, stau și mă gândesc, oare când o să-i vină mintea la cap și ce naiba face. O sun de cinci minute întregi, dar nu e ca și cum ea chiar s-ar obosi să-mi răspundă... Mda, probabil încă doarme, sau, abia s-a trezit, iar acum zboară ca dementa prin casă, neștiind ce să facă mai întâi. Dacă nu ajunge în următoarele cinci minute plec la școală și o las să vină pe jos. În fiecare zi era aceeași poveste. Bine, nu chiar mereu, doar când erau petreceri .

Bineînțeles că pentru mine nu sunt o problemă, mie nu îmi plac, mi se par o pierdere de timp și prefer să fac ceva util cu timpul meu, învăț. Rareori ajung la o astfel de petrecere, practic, târâtă de Cris care uneori e ajutată de mama , că cică trebuie să socializez, dar chiar și atunci, stau o oră-două și fug acasă.
Ce pot să spun? Nu sunt tocmai adolescenta tipică, care adoră petrecerile și rozul, nu sunt nici măcar drăguță cu cei din jurul meu. Îmi trăiesc viața așa cum vreau, fără să-mi pese de ceilalți sau de ceea ce cred ei. Și ce dacă mulți spun că sunt o ciudată? Nu e că nu aș fi...sunt, dar mă simt bine în pielea mea.
Sau asta îți place să crezi... mă atenționează conștiința.
Taci, oricum , ce știi tu?
Hei, sunt conștiința ta, deci știu totul despre tine!
Grozav, Sara, acum porți conversații cu tine însuți!
Pff...mai nou, vorbesc despre mine la persoana a treia! Oare se poate mai jalnic de atât?
Probabil veți afla în curând...
Am o viață complicată, nu dificilă, dar foarte, foarte, complicată, sau mai bine spus, o viață reală, unde nu toate sunt roz, iar problemele nu dispar odată cu trecerea nopții. Ele sunt acolo, mai multe, mai puternice, iar dacă vrei să scapi de ele, trebuie să lupți, pentru că nu pot fi evitate. Nu putem fugi, de ceea ce ne rezervă viața, destinul, sau cum o mai numiți voi. Oricum, toți avem un drum de urmat în viață, cu traseul format dinainte să ne fi născut și nu avem nici o șansă să-l ocolim. 

Prinsă, în gânduri, nici nu realizez că adormita de Cris, sau Cristal , prietena mea de...aproape din totdeauna, lipsește cu desăvârșire. Oare chiar nu are de gând să mai apară, azi?

   Ne-am cunoscut la cinci ani când am salvat-o de un băiețel care o trăgea de păr și de atunci suntem cele mai bune prietene. E nebună, amuzantă și o iubesc la nebunie dar cum nimeni nu e perfect are și ea un defect sau mai bine spus un viciu: petreceri și băieți. Bine, două! Dar tot o iubesc. E mereu acolo când am nevoie de ea, mai ales că părinții mei sunt mai mereu plecați pentru că lucrează foarte mult.

Mama e medic ortoped și de aceea mă străduiesc atât de mult să învăț, vreau să merg pe urmele mamei și să intru la facultatea de medicină, iar tata e asociat la același birou de avocatură de douăzeci de ani.

O mai sun o dată pe Cris, în timp ce mă urc la volanul mașinii mele, un audi A3 albastru superb, făcut cadou de scumpii mei părinți acum trei luni când am împlinit optsprezece ani .

— Alo... se aude vocea răgușită a prietenei mele.

— Pe bune, Cris? Nu ești gata? Stau de cincisprezece minute în fața casei tale și te sun încontinuu și tu încă dormi? În zece minute să fii aici, că dacă nu, intru peste tine și te iau în pijamale! Astăzi avem test! Mă răstesc la ea, sperând că își mișcă fundul leneș mai repede.

- Gata, gata, acum vin, nu mai țipa!

- Să te văd!

Zece minute mai târziu, Cris intră în mașină somnoroasă și cu două amintiri pe față de la pernă și îmi mușc buza, ca să nu mă bufnească râsul de fața ei.

- Și? Nu ai nimic de spus? Întreb curioasă, nu frecventez petrecerile, dar asta nu înseamnă că nu îmi place să aud cine și cum s-a mai făcut de râs.

- Ba da . Mă doare capul! Și am venit acasă la trei dimineața...mormăi ea ușor.

- Aha... aprob ușor. De ce la ora aia? Iubit nou Cris? Și imediat văd un zâmbet imens pe fața prietenei mele și o privire visătoare...

- E minunat! Îl cheamă Raul și e atât de sexy și ochii lui și mușchii și...

- Și gata, Cris ! Ajunge, trezește-te ! Era de ajuns să îmi spui da.

- Știi, mă gândeam că ai putea merge în seara asta cu mine la o petrecere...

- Nu! Domne, te rog, să nu înceapă din nou...

- Hai, te rog, e la Raul acasă, locuiește cu cel mai bun prieten al lui, te rog! Promit să nu stăm mult și oricum e vineri așa că poți ieși și tu puțin nu? Mda, și a început, îmi spun în gând, dându-mi ochii peste cap, obicei ce îl ador, deși mama insistă că este foarte urât din partea unei domnișoare să facă acest gest...Dar, cui îi pasă? Mie sigur nu!

- Cris, tu știi ce părere am despre astfel de petreceri nu? Normal că știe, dar mereu e aceeași poveste. Ea insistă, eu refuz, ea nu se lasă prea ușor, dar întotdeauna, eu câștig!

- Te rog! Dacă mergi îți rămân datoare cu ce vrei tu!

- Ce vreau eu? Sigur ? Hmm...se pare că de data asta, va câștiga ea. Nu pot rata ocazia să obțin orice vreau se la ea. Deja am o mie de idei...

- Da, da, sigur. Mergi? Întreabă ea, cu o speranță în glas, de zici că cine știe ce mare premiu a câștigat.

- Bine. Dar dacă mi se pare ceva dubios, plec acasă să știi! O ameninț, deși știa deja acest lucru. Nu ar fi prima oară când vreun obsedat beat și drogat s-ar da la mine, iar eu aș pleca acasă, în doi timpi și trei mișcări, fără Cris, normal.

- Bine! Te iubesc! Mă pupă zgomotos pe obraz și chițăie de bucurie la fel ca un copil mic care primește jucăria mult dorită.
Presimt că o să regret...

- Da, știu! Vin să te iau la șapte jumătate, ok? Spun cu o jumătate de gură, un sentiment straniu, făcându-și de cap cu nervii mei. Chiar am senzația aia ciudată, cum că ceva rău se va întâmpla.

— Bine! Spune veselă și imediat dispare printre elevi...

***********

Stau și mă uit în dulap de o oră și nu știu cu ce să mă îmbrac! Nu vreau să par nici vulgară dar nici o sfântă așa că îmi iau o pereche de pantaloni albi și o cămășuță neagră din bumbac cu un decolteu cât de cât decent, mi-am prins părul într-un coc lejer și m-am machiat subtil, doar puțin fond de ten, rimel și luciu de buze, mi-am luat cheile și telefonul și am plecat să o iau pe Cris. Nu am de gând să stau prea mult acolo, dar dacă nu aș fi acceptat, probabil nu aș mai fi scăpat de reproșurile ei vreo câteva săptămâni bune.

  O să merg acolo, o să stau puțin, cel mai sigur mi se va face scârbă de comportamentul altor fete care ar fi în stare de orice pentru atenția băieților din echipa de fotbal, le voi critica, le voi demoraliza, iar când voi fi satisfăcută de ceea ce am provoca, voi pleca acasă. Câteodată am așa niște idei geniale că mă mir și eu de mine.

Asta a fost prima greșeală. Aveam să aflu mai târziu că, jigodia ce o numim destin, avea alte planuri pentru mine...