De la capăt

Capitolul 1

    Glasul ei mă readuce la realitate, după ce rămăsesem privind pierdut în gol, din motive pe care nici eu nu mi le pot explica. O înțepătură în inimă, fluturi lovindu-se violent de stomacul meu, total diferiți de cei ai unui om îndrăgostit; o neliniște interioară ce îmi străbate întreg trupul, cutremurându-l pentru câteva secunde. Pe scurt, un freamăt ce izbucnește în mine puternic și în mod agresiv pentru o perioadă mică de timp, apoi scade brusc în intensitate, totuși, nedispărând complet, ci persistând așa, îngrijorându-mă.

- Mă asculți? mă întreabă ea, privindu-mă încruntată.

    Ochii ei verzi sunt un amestec de nervozitate și îngrijorare, cele două sentimente jonglând pe fața ei ovală, pe care încă din prima secundă am considerat-o perfectă. Nu știu în ce măsură este adevărat, având în vedere că pentru un om îndrăgostit celui căruia îi sunt îndreptate sentimentele devine unic, centrul universului său. Poate în ochii altor persoane ea este o ființă banală. Pentru mine, ea este totul. Sprâncenele-i blonde, ca și părul, în aceeași culoare naturală, și-au abandonat rotunjirea perfectă, unindu-se la jumătatea frunții, între ele ivindu-se o adâncitură lunguiață.

- Nu, recunosc eu. Nu știu unde îmi era mintea.

- Nu mai contează acum. O să-ți spun mai multe diseară, altfel voi întârzia la școală, și cu siguranță și tu la muncă.

    Da, la școală. Unde altundeva ar putea să lucreze cea mai blândă femeie pe care am întâlnit-o, dacă nu ca învățătoare? Toți copiii o adoră, începând cu elevii clasei ei și continuând cu odraslele rudelor și ale vecinilor, ajungând până la copii aleatorii întâlniți pe stradă. Adeseori, mă tratează și pe mine asemenea copiilor, având grijă deosebită de mine, o atenție foarte mare pe care nici mama nu mi-a purtat-o. Chiar dacă uneori este cicălitoare din cauza acestui aspect, simțind uneori că mă scoate literalmente din minți, asta nu schimbă în nicio măsură intensitatea sentimentelor mele pentru ea, sentimente de o profunzime pe care nu am mai întâlnit-o vreodată cu altă persoană. Ceva ce nu am mai simțit până să o întâlnesc pe ea.

    O iubesc atât de mult încât uneori mă doare. Mă trezesc adesea gândindu-mă speriat unde mă va conduce iubirea mea. Scotocesc în adâncurile minții mele în căutarea unei rezolvări a acestei enigme, iar un singur răspuns se aude puternic într-o mare de șoapte, și acela este nebunia. Poate iubirea să ne transforme în niște psihopați? Asta mă întreb în fiecare zi pe care o trăiesc alături de ea, în momentele în care mă izbește greutatea simțămintelor mele. Iubirea pentru ea este o binecuvântare, dar în același timp și o povară greu de cărat în spate.

- Bine, îi răspund mai scurt și mai rece decât de obicei, surprinzându-mă pe mine însumi.

    Se întoarce către mine de la chiuveta asupra căreia stătea aplecată clătindu-și cana de cafea, aruncându-mi o privire sceptică.

    Pot simți mirosul confuziei plutind în aer. Ceva este schimbat în tonul vocii mele. Nu o observ doar eu, ci o observă și ea. Căldura cu care îi vorbesc de obicei a fost înlocuită de sobrietate, ca și cum aș fi supărat pe ea dintr-un anumit motiv. Totuși, alege să nu spună nimic, iar eu îi sunt mai mult decât recunoscător pentru asta, căci habar nu am ce i-aș fi putut explica. Să-i spun că m-a lovit un val de îngrijorare, că ceva mă apasă pe inimă? Sentimentul că ceva rău avea să se întâmple astăzi. Să îi propun să rămânem acasă, numai ca să îmi liniștesc sufletul? Cu siguranță că nu. Aș părea țicnit. Ar râde de mine și mi-ar vorbi asemenea celor micuți, spunându-mi să mă liniștesc, căci totul va fi extraordinar, apoi mă va împinge de la spate către serviciu, iar eu nu voi putea să mă împotrivesc, din cauza persuasiunii pe care o stăpânește foarte bine, mai ales asupra mea, ea fiind posesoarea inimii mele. Puterea pe care o au cei pe care îi iubim asupra noastră este mai mare întotdeauna decât cea pe care o avem noi înșine.

    Mirosul cafelei mele, sau mai bine spus al zațului care a rămas pe fundul cănii, îmi gâdilă nările, atrăgându-mi atenția asupra ei. Văzând cana goală, arunc o privire rapidă către ceasul aflat pe peretele bucătăriei noastre micuțe, dar totuși suficientă pentru amândoi. Constat cu stupoare că m-am lăsat pradă melancoliei mai multă vreme decât ar fi trebuit, fără să observ trecerea timpului, minutele destinate băutului cafelei scurgându-se fără să realizez. Cu siguranță aș mai fi stat aici, pe scaunul bucătăriei luminate de soarele cald al dimineții, ce arunca o lumină caldă asupra încăperii și asupra femeii din fața mea, dar șeful meu nu ar fi deloc fericit ca eu să întârzii.

- S-a făcut deja ora de plecare! exclam eu.

    Eva aprobă cu o mișcare scurtă a capului, ridicându-se de pe scaun, ca o invitație mută să o urmez. Mă ridic la rândul meu, iar ea pornește către holul de la intrare, eu urmând-o ascultător. Îmi las privirea să rătăcească de-a lungul spatelui ei, urmărindu-i curburile delicate ale trupului, privind cum i se unduiesc șoldurile în timpul mersului.

- Ai fost foarte tăcut în dimineața asta, spune ea pe un ton suav.

    Nu sesizez nicio urmă de reproș în glasul ei. Nu încearcă să mă dojenească pentru neatenția mea de mai devreme, ci pur și simplu o spune ca pe o observație, dându-mi ca de obicei ocazia să vorbesc despre ceea ce mă frământă, fără să pună vreun fel de presiune asupra mea în acest sens.

- Nu a fost cu intenție, scumpo. Nici măcar nu știu la ce mă gândeam exact.

    Sunt atent la tonul pe care îl folosesc de data aceasta, nedorind să îi răspund ca mai devreme, făcând-o să se îngrijoreze, apoi să se frământe toată ziua la școală gândindu-se la mine. Este de ajuns că eu mă voi gândi la ea, destul de mult și de intens pentru amândoi.

- Este în regulă. Uneori nici eu nu am chef de vorbă, mă liniștește ea, aruncându-mi unul din zâmbetele ei.

    Zâmbete care mă fac să mă topesc instantaneu și îmi umplu sufletul cu căldură. Un zâmbet timid se naște și pe buzele mele, iar pieptul i se relaxează văzându-l, de parcă și-ar fi ținut respirația până acum.

     Ne încălțăm în liniște, ne îmbrăcăm gecile subțiri, căci toamna se află abia la început, iar temperaturile sunt plăcute. Sub picioarele noastre foșnesc frunzele uscate, ruginii, ce acoperă aleea dintre casa și poarta noastră asemenea unui covor. Frumusețea naturii ce moare încet îmi place atât de mult, încât nu m-am îndurat încă să adun frunzele, oferindu-mi ocazia să mă mai bucur puțin de multitudinea de nuanțe tomnatice care înfrumusețează lumea în această perioadă. Trist este că în scurt timp, toată frumusețea dispare, iar goliciunea rece își face apariția, totul căpătând nuanțe de gri, viața dispărând până când primăvara avea să vină.

     Poarta scârțâie ușor și zdrăngăne în momentul în care o închid în urma noastră. Eva mă privește în timp ce încui, așteptându-și sărutul de la revedere, școala ei aflându-se în direcția opusă locului meu de muncă, ambele însă la distanțe mici de casă, nefiind nevoie să ne deplasăm cu mașina.

     Mă aplec spre ea, cuprinzându-i fața micuță în palmele mele mari. Îi pecetluiesc buzele cu un sărut apăsat, dar cast, menit să îi transmită toate cele bune pentru ziua de azi, apoi mă îndepărtez de ea. Brusc, căldura pe care mi-a conferit-o apropierea de ea este înlocuită de răceală și o senzație de gol, trupul meu tânjind încă după apropierea noastră.

- Să ai o zi bună! îmi urează ea, făcând câțiva pași înapoi și fluturând frenetic mâna în direcția mea.

- Și tu la fel! îi răspund eu. Te iubesc, adaug brusc, surprinzându-mă pe mine însumi, din nou.

     Sunt un bărbat care spune rar te iubesc, considerând cuvintele inutile. Prefer să dovedesc dragostea pe care i-o port prin fapte, nu prin vorbe deșarte. Atât de mulți spun te iubesc fără ca măcar să o simtă cu adevărat, încât această expresie și-a pierdut din valoarea ei adevărată în ochii mei. Dar nu acesta este singurul motiv pentru care nu îi spun că o iubesc prea des. Cred că motivul ce atârnă mai greu este acela iubirea pe care o consider un sentiment mult prea mic comparativ cu ce simt eu pentru ea.

- Și eu te iubesc! spune ea, zâmbind și întorcându-se.

    Rămân pironit câteva secunde, privind în urma ei, cum se îndepărtează cu pași sprinteni, îndreptându-se către școală. Golul din inima mea se adâncește acum mai mult, iar eu mă forțez să mă întorc la rândul meu și să pornesc către serviciu.