De la capăt

Capitolul 3

     Am inima cât un purice, așteptând pe scaunul rece de pe holul pustiu și lipsit de viață. Simt cum mă scufund într-o lume pustie pe măsură ce așteptarea aceasta insuportabilă se prelungește. Acum câteva ore simțeam că zbor pe un nor de fericire alături de iubita mea, logodnica mea, iar acum aștept aici, singur și pustiit, vești din partea oricărei persoane căreia i se va face milă de mine și mă va informa cu privire la starea în care se afla, căci până acum nimeni nu mi-a putut spune nimic.

     Acum câteva clipe lumea se afla la picioarele noastre; eram eu și ea într-un univers al nostru, închiși parcă într-o bulă indestructibilă.

     Nu am crezut vreodată în destin. Am considerat că sufletele pereche sunt o aberație a celor mult prea îndrăgostiți, orbiți de sentimente. Credeam că nu poți iubi pe cineva mai mult decât pe tine însuți. Că poți iubi pe cineva mai mult decât orice, la o intensitate care nu poate fi măsurată, ceva infinit, ce rupe granițele spațiului și ale timpului. Și când credeam asta cu o înfocare mai mare decât oricând, a apărut ea, iar realitatea m-a plesnit peste față, demonstrându-mi că tot ce credeam a fi fals era de fapt purul adevăr. Adevăr ce mă aștepta la colț, pregătit să mă îmbrățișeze, iar eu nu am mai avut de ales decât să îl las să mă cuprindă, apoi să mă strângă în brațele lui, până când a devenit o parte din mine.

     Iar acum stau aici, iubind-o mai mult decât oricând, și așteptând să aud o veste ce sper să nu mă pună la pământ, căci de acolo nu voi mai fi capabil a mă ridica. Cât despre sufletele pereche pe care le-am menționat anterior, pot să spun că ea nu este al meu, când simt că îmi pierd o parte din mine numai la gândul că aș putea să o pierd pe ea?

     E surprinzător cum o persoană poate deveni centrul universului tău. Faceți un fel de schimb, cum se face mereu într-o negociere corecta, dar voi nu folosiți nimic material, bunuri sau obiecte, ci vă încredințați unul altuia inimile voastre. Fiecare îi dă sufletul lui celuilalt. Ea devine a ta, iar tu devii al ei.

     Durerea pe care o simt mă îngenunchează și mă lasă neputincios, iar tot chinul acesta s-ar putea termina într-o secundă cu o singură îmbrățișare de la ea. M-aș mulțumi și cu o singură privire, dar să știu că ea este bine. Totul s-ar putea termina chiar aici, numai să îi simt respirația fierbinte pe pielea mea, iar apoi să încep din nou să respir, căci acum am impresia că nu o mai fac. Am nevoie ca ea să mă învețe din nou cum să o fac. Cum să respir. Mi-aș lipi capul de pieptul ei și i-aș asculta bătăile inimii, iar ăsta ar fi sunetul meu preferat din întreaga lume.

     Mă gândesc la ochii ei verzi, desprinși parcă dintr-o pajiște din mijlocul unei păduri dese. Locul ăla de care ai nevoie, în care te așezi, în mijlocul căruia te simți în siguranță, în mijlocul căruia simți... natura. Gândul că aș putea să nu îi mai văd vreodată mă mistuie pe interior. Mă arde asemenea unei flăcări.

     Am pierdut complet noțiunea timpului. Nu știu de cât timp stau aici, de cât timp se află în camera aia împreună cu acei îngeri meniți să salveze vieți și nu știu cât va mai dura până când va ieși cineva de acolo. Poate stau de o oră, poate stau de zece minute. La fel de bine pot sta aici de zece ore sau zece secunde, căci durerea mă face să simt că mă aflu aici de o veșnicie. Deja îmi este incredibil de dor de ea. Un dor ce îmi seacă inima și sunt pe cale să cedez în orice moment mai mult decât am făcut-o deja.

     Iar în aceste moment, decid să apelez la divinitate. Mă rog lui Dumnezeu, în modul meu stângaci, al unui om care nu obișnuiește să facă asta. Realizez vag că acum mă aflu în situația oamenilor care își amintesc de Dumnezeu doar în momentele în care situațiile grele îi lovesc peste față. Îl implor să nu îmi răpească iubirea, să nu îmi omoare sufletul care și-ar da suflul odată cu ea. Să nu mă priveze de Eva, care este asemenea aerului pentru mine, când am nevoie de ea mai mult decât de oxigen.