De la capăt

Capitolul 7

Vorbele astrologului se repetă în mintea mea, apărând asemenea unei raze de lumină în întunericul deplin ce m-a înconjurat. O văd, subțire, fragilă, pâlpâind și îmi întind mâna către ea sfios, prinzându-mă de trupul ei, iar răspunsul întrebării mele devine vizibil pentru ochii mei până acum acoperiți de vălul disperării.

Mă prind mai bine de raza de lumină și o las să mă conducă către suprafață, înapoi în lumea materială, unde mă așteaptă ea. Unde sunt așteptat pentru a consuma această zi în maniera pentru care mi-a fost dăruită. Trăind alături de Eva ultime clipe, apoi luându-mi rămas bun și eliberând-o.

Deschid ochii în sufrageria bătrânului și simt lacrimile cum îmi șiroiesc pe față, încețoșându-mi privirea. Cu durere în inimă, dar mai ușor decât niciodată, mă ridic de pe scaun și mă îndrept către ea, de data asta nu hotărât să o salvez, ci hotărât să fac această zi să conteze, să fie memorabilă și de neuitat. O amintire ce va avea să îmi încălzească puțin inima, când în locul ei nu va rămâne decât un gol rece și o urmă a unei șoapte .

Nu merg direct către școală, ci fac un mic ocol cât să mă opresc într-un magazin pentru femei, unde îi explic vânzătoarei că sunt în căutarea unei rochii albe, iar ea mă conduce zâmbind către o parte a magazinului burdușită cu așa ceva. Aleg o rochie cu model simplu si diafan, din voal. O plătesc, apoi mă îndrept rapid către prima florărie ce îmi apare în cale, unde florăreasa îmi pregătește un buchet din mai multe flori roz și de asemenea, o coroniță împletită din aceleași flori frumoase și cu un miros îmbietor. Și nu în ultimul rând, mă opresc la un magazin de bijuterii, unde aleg două verighete de aur și ele simple, așa cum îi plac iubitei mele.

Pașii îmi sunt ușori, liberi, de parcă aș pluti pe un nor. Iar pentru câteva momente, minute sau chiar ore, câte sunt sortite să fie, îmi permit să fiu fericit. Așa ajung la ea, cu un zâmbet pe buze și cu ochii strălucindu-mi din cauza emoțiilor opuse ce se zbat în interiorul meu, iar ea privește șocată către plasa și buchetul de flori din mâna mea. Clasa s-a golit deja de copii, în ea aflându-ne doar noi doi, singuri, totul fiind parca aranjat de univers.

- Căsătorește-te cu mine! îi spun direct, pe un ton serios, care nu ar trebui să lase loc de ezitare.

Gura ei se deschide ușor, iar ochii îi devin mai largi decât in momentul când am intrat pe ușă.

- Credeam că m-ai cerut deja de soție, glumește ea cu mine, pe chipul ei apărând un zâmbet.

- Căsătorește-te cu mine chiar acum, vreau să spun. Am pregătit totul. Nu trebuie decât să te schimbi cu rochia pe care ți-am adus-o, dar întâi să mergem.

Eu purtam deja cămașă și pantaloni de costum, având în vedere că ar fi trebuit în mod normal să mă aflu la muncă. O privesc nerăbdător, văzând cum expresia ei trece de la uimire la emoționare, apoi la amuzament, un chicotit aproape isteric scăpând-i printre buze.

- Glumești? mă întreabă ea, devenind din nou serioasă.

- Niciodată nu am fost mai serios, spun eu exasperat. Te rog, nu mă refuza, o implor eu, dorindu-mi să fac asta mai mult decât orice în acest moment. Să îmi unesc sufletul pe vecie de al ei.

Văd cum ochii ei se umezesc ușor, apoi un zâmbet până la urechi îi apare pe față, în timp ce acceptă cu o mișcare afirmativă a capului, apropiindu-se de mine și sărutându-mă ușor .

- Nu m-aș fi gândit niciodată că asta o să se întâmple așa, îmi mărturisește ea. Că o să vrei sa ne căsătorim cu o așa ardoare, încât să nu mai aștepte amânare, spune ea cu fața la o distanță de un centimetru de a mea, ținându-mi cu mâinile obrajii în palme.