Viață necunoscută - 5SOS FanFic

Muzica îmi răsuna în urechi, rupându-mă de realitate. Era o zi ca oricare alta: trezitul de dimineață, liceu, drumul spre casă (pe care apropo, îl parcurg cu părinții mei, deoarece spre ghinionul meu ei sunt foarte stricți și nu mă lasă să bat un drum de 15 km cu un autobuz și... mda, mă iau ei de la școală cu mașina), teme/învățat și... somn. Trist este că mereu când termin cu învățatul, este deja mult prea târziu ca să ies afară sau să ies cu prietenii... ah, ce prieteni? Mă scuzați, am uitat să spun că sunt cam retrasă, singura mea prietenă pe care o am (sau am avut-o) m-a păstrat pe lângă ea cam două săptămâni, după care m-a înlocuit.

Dar mă abat prea mult de la subiect. Unde rămăsesem... Oh, eu ascultând muzică la căști.

Era vineri după-amiază, ai mei tocmai mă luaseră de la școală. Eu, așa cum fac mereu când suntem pe drum, îmi pun căștile în urechi și evadez din realitatea nemiloasă. Este octombrie, iar ce e drept, se simte toamna... Se întunecă mai rapid. Este ora 16:00 iar afară deja e întunecat.

Pierzându-mă printre gânduri, am închis ochii și am adormit...

*

- Fii atent! îl atenționează mama pe tata, care tocmai era să o dea în bară la o curbă.

Tata nu îi răspunse, doar îi aruncă o privire care nu comunica prea multe.

Mda, s-a zis cu somnul meu... Nici nu știu cât am dormit, de ce mai suntem încă pe drum?

Nu îndrăzneam să îi întreb pe ai mei, mi-ar fi aruncat răspunsuri gen „Te îndoiești de noi?”... Mda, ce e drept nu am o relație prea bună cu părinții mei, și pot să spun că nici ei nu se plac prea mult unul pe celălalt, cel puțin de la un timp.

Dintr-o dată, de pe contrasens a apărut o pereche de faruri, iar de la cum arăta din față autovehiculul, părea un autobuz, care gonea pe șoseaua întunecată și udă de milioanele de stropi de ploaie, care loveau pământul la fiecare secundă. Nici nu observasem când s-a ivit furtuna.

Cumva, tata pierdu controlul în încercarea de a ocoli autobuzul și... s-a întâmplat inevitabilul.

Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost o lumină orbitoare, iar ultimul sunet pe care l-am auzit era strigătul mamei și înjurăturile tatălui, în încercarea eșuată de a evita ciocnirea.

După asta, o liniște de mormânt. Beznă. Nimic.

De aici nu âmi mai amintesc nimic.

Era prea târziu.

*

Deci, aceasta este introducerea. Sper să vă placă cartea, voi posta primul capitol în noiembrie 2014 (luna viitoare).