Bound | H.S. | Romanian Translation

Chapter 4

Harry's POV

Mă trezesc agitat.

Dar trezindu-mă nu pare corect pentru că asta implică dormitul. Nu puteam să dorm; somnul e ultimul lucru din mintea mea în acest moment. Îmi ridic capul greu de pe podeaua rece. Îmi închid ochii în speranța că totul e un vis rău sau un simplu coșmar care va dispărea încet când îmi voi deschide ochii. Obrazul meu drept era inflamat, probabil plin cu urme și murdărie de la sol. Îmi târasc corpul dureros și uzat spre patul ciudat, mă prind de laturi lăsându-mă pe ele creând mici scârțâieli.

Îmi acopăr corpul cu țesătura subțire. Cred că acești oameni o numesc pătură.

Aici nu e acasă, lacrimi mi-au umplut ochii

Aici nu e hotel, vederea începe să se estompeze

Nu este locul în care vreau să mor, am închis ochii

Nu este locul de care aparțin... sau este? Refuz să las o lacrimă să cadă

Așa cum spune tatăl meu, plânsul este pentru cei slabi, arată că oamenii sunt vulnerabili și ei ar folosi acest lucru ca un avantaj împotriva ta. Oamenii vor să-ți sublinieze defectele pentru a le folosi ca arme perfecte împotriva ta și plânsul este una dintre căile de top. Lacrimile tale eliberează supărarea, ele eliberează durerea. Lasă tot stresul să iasă, asta spun toți. Dar plânsul este într-adevăr un semn de slăbiciune, nici o lacrimă nu va cădea.

Trupul meu devine dintr-o dată rece amintindu-mi cuvintele tatălui meu, acestea readucând amintiri. Unele sunt bune, alte rele.. nu pot sa le uit.

" E-ești bine?" O voce moale se aude din întuneric. Îmi deschid ochii încercând să îmi dau seama de figura din colțul de lângă mine. "Cine ești tu..?" M-am ridicat de pe pat, stigatul meu umpland camera.

"Stanley" se aude un ecou în jurul camerei mici.

Trag un picior, picioarele mele goale făcând contact cu podeaua de beton înghețată. Am bătut cu mâna în jurul peretelui sperând pentru o sursă de lumină, dar fără nici un rezultat.

"E-eu sunt uhh" Îmi mișc ușor capul, prioritatea mea principală era să-l găsesc pe băiatul din spatele vocii. "Sunt Harry", glasul meu era răgușit, iar gâtul meu mă înțepa. Praful care învelea această încăpere nu era bun pentru nici unul dintre noi sau plămânii noștri. Dar unde suntem noi?

"Cum am ajuns aici?"

"Tocmai ai ajuns aici. Eu sunt aici de câteva zile" Nu știam ce să spun, nu am idee ce se întâmplă în afara acestor ziduri și nici nu pot să găsesc o cale să sap prin capul lui Stanley

"De ce suntem aici?" Întreb în timp ce-mi țin capul în mâini. Aștept un răspuns de la băiețel dar primesc în schimb un fior rece pe coloana vertebrală.

Un clopot puternic a izbucnit, ecoul auzindu-se în camera mică. Usa se deschide automat văzând niste picioare și auzind strigatul unui barbat care îmi ranea urechii. Trupul meu se simte complet amorțit, îngrămădit în jos, ca și cum niște bolovani se mișcau pe pieptul meu. Respirația mea se taie scurt, lipsa de oxigen din plămâni se simte ca o pungă de plastic peste fața mea. Spatele meu se simte rupt, ca și cum ar fi fost plin de cuie lovite care să intre și mai adanc. Atunci am realizat eu sunt întins pe patul de moarte.

Am stat aici în tăcere, nu l-am putut vedea prin mantaua întunecată a întunericului care ne ascundea unul de celălalt. Mutatorii mici de pe cealaltă parte a ușii mi-au atras atenția atunci când o pereche de ochi albaștri priveste prin geamul galben. Zgomotul ascuțit de scârțâială m-a alarmat.