TE POȚI IERTA

Prolog

     
          Vi s-a întâmplat vreodată să vă doriți cu ardoare să comunicați cu persoanele din jurul vostru, dar să nu o puteți face? Sau să strigați cu voce tare, ori să urlați atunci când durerea atinge apogeul? Și totuși, oricât de mult v-ați dori asta, știți că nu puteți să o faceți. Nu puteți trece peste și nici nu sunteți siguri că veți reuși cândva.

          Asta e ceea ce mi se întâmplă mie de aproape doi ani. Trăiesc același coșmar în fiecare zi, însă nu arăt asta cuiva. Pentru că nimănui nu-i pasă. Sau așa îmi lasă impresia fiecare trecător pe care îl întâlnesc în drumul meu.

          Unii își dau cu părerea că aș avea o deficiență de vorbire, iar alții cred cu tărie că aș fi o "fițoasă" cu nasul pe sus. Însă nu e că nu vreau să vorbesc, dar pur și simplu nu pot. Nu știu cum și nici ce ar trebui să spun. Așa că păstrez tăcerea, fiind scutul meu de apărare împotriva omenirii.

          Viața mea începe cu adevărat atunci când se termină. În momentul în care regatul meu se prăbușește precum un castel de nisip, atunci cand totul se năruie și speranța moare. Dar ceea ce nu știam, era că acela însemna doar începutul unui dezastru, iar eu eram precum un înger pierdut într-un infern.

          O zi ca oricare alta. Un drum lung catre un liceu de arte de prestigiu și... o frână bruscă. Așa s-a terminat viața mea. Sau poate nu?!

          În urmă cu doi ani...

      — Mamă... nu îmi vine să cred! Te iubesc mult, mult de tot, spun îmbrățișând-o numaidecât pe ființa care mi-a dat viață și o sărut pe obraz, ca mai apoi să mai arunc o privire catre mașina parcată în fața casei mele.

     — Range Rover Velar roșu... Doamne, Rosiè! Pot să dau o tură cu ea? întreabă Steph, privind mașina parcă fermecată. Își trece degetele fugitiv peste o porțiune din capota acesteia, ca mai apoi să se uite la mine rugător.

     — Poate... peste doua luni! spun, strâmbându-mă ca un copil de cinci ani, știind că după aceste două luni va deveni un adult în acte și își va primi mult așteptatul carnet de șofer. O grimasă i se așterne pe chip, însă o vad zâmbind subtil.

     — Rosè, prinde! strigă mama, aruncându-mi cheile pe care le prind din reflex. Mă îndrept spre ea și o îmbrățișez din nou mult mai strâns, în semn de mulțumire pentru minunatul cadou ce mi l-a dăruit cu ocazia împlinirii celor 18 ani.

     — Steph, îmi pare rău că te dezamăgesc, dar trebuie să ajungem la liceu. Altfel, profesoul ne v-a certa, din nou, pentru faptul că am întârziat. spun și mă îndrept catre mașină, deblocând-o și urcând la volan.

     — Stai liniștită, Rosè! Oricum profesorul Norbert mai întârzie o jumătate de oră. spune prietena mea dragă, ce deja se afla pe scaunul din dreapta mea. Sunetul de portieră trântită îmi indica faptul că mama s-a urcat și ea, aflându-se pe bancheta din spate. Mașina ei a rămas aseară la locul său de muncă, deoarece avea pană la roata din spate. Așa că, o să o las eu la serviciu în drum spre liceu.

     — Dar... vreau să spun, însă sunt întreruptă de Steph, care îmi aruncă o privire urâtă.

     — Niciun dar. Știu că trebuie să dăm proba aceea la dans contemporan, dar știi care e vorba mea: " Mai bine un absent, decat o notă proastă! ".

          Degeaba încearcă să mă convingă, pentru că eu oricum nu voi rata acea probă. Mereu am facut totul perfect, nu se poate să greșesc. Nu acum când sunt atât de aproape să merg la F.A.L.A . Mai am 8 minute și un drum lung de parcurs, pentru a ajunge la timp la oră.

     — Nu e chiar așa! Știi că am mai fost avertizate și de alți profesori, dar ție văd că nu îți pasă. Câte absențe ai, apropo? Te-ai gândit că poate încă unul în plus ți-ar putea distruge toată munca depusă până acum? o dojenesc pe amica mea, sperând că poate îi va mai veni și acesteia mintea la cap.

     — Acum ce faci!? Te iei de mine? Nu e vina mea că tu ești obsedată de note și de acea facultate stupidă din Los Angeles! se răstește aceasta la mine, scăpându-i un surâs printre buze, ca mai apoi o mică ceartă să se instaleze, atmosfera schimbându-se total, fiind extrem de sufocantă. Urăsc când ne contrazicem, iar faptul că suntem amândouă încăpățânate nu ne ajută absolut deloc într-o situație ca aceasta.

          Țipătul mamei parcă ne-a scos din transă, toată atenția noastră mutându-se către ea. Privirea terifiată a acesteia mă îndeamnă să privesc imediat spre parbrizul mașinii, frica instalându-mi-se în tot corpul. Ultimele lucruri de care am mai putut fi conștientă au fost frâna de picior peste care am apăsat brusc, și un sunet asurzitor de geamuri sparte. Iar apoi... negru.

          Și atunci mi-am dat seama că aș fi preferat să mă contrazic cu Steph sau cu mama pe orice subiect, decât să se întâmple asta. Aș fi preferat să întârzii la ora aia stupida și să iau absentul acela nenorocit. Orice aș fi făcut, doar că să nu se întâmple o astfel de tragedie. Și știu că mă voi învinovăți mereu pentru tot, atât timp cât voi mai ține umbră pământului.

          Așa a început coșmarul vieții mele. Dar mă întreb, oare când se va și termina?