Valsul florilor de mac

Capitolul I

„Nu sunt atât de atrăgătoare pe cât credeam"

1.

     E 14:32 și tu aștepți M14-le. Dar în fiecare zi e la fel.
     Să derulăm.

     E 14:32 și noi așteptăm M14-le. Doar că tu nu te-ai prins încă așa că te las să crezi că ești singură. Încerc să nu te pierd din priviri dar mereu te-acoperă o poșetă, un ghiozdan sau o pereche de mănuși. În toată vânzoleala asta ce proeminează și se concentrează treptat în jurul stației, ca un organism viu și unitar, tu încă stai pe picioare, deși ești îmbrâncită.

     Un bărbat slinos s-a apropiat cam mult de tine. Tu nu observi, că ești cu nasul în telefon și-mi dai ocazia să asist încă odată la o manifestare epocală a vigilenței tale ireproșabile.

     Uite-l pe nenorocit cum se holbează la picioarele tale. Cum îi permiți să te profaneze în halul ăsta?
     Vrei un bărbat puternic în viață; eu nu sunt puternic. (Vrea să te omoare; fugi).
     Hai, scoate capul din telefon. Hai. Hai, încă puțin. La dreapta. Da, dreapta. Acolo. Îl vezi? Nu-l vezi. Ar putea să-ți fie tată. E trecut de 40 de ani, măgarul. (Îl omor).

     Astăzi ești mai distrasă decât de obicei. E sfârșit de săptămână, se înțelege, dar ceva e bizar la tine. Ești vulnerabilă.

     Cu cine vorbești? Scrii un mesaj iubitului. Ce degete fine ai, dar sunt albe, degerate de la frig. (Lasă-mă să le acopăr; să le sărut; să le iubesc; să te iubesc). Mara, tu tremuri. De ce tremuri? De ce continui să butonezi când vezi că asta te rănește? Ești înghețată. (Lasă-mă să te strâng în brațe).

     De ce simt nevoia incontrolabilă de a te îmbrățișa? E absurd. Decăderea mea în absurditate e invariabilă. Refuz să trăiesc în clișeu. Iubirea e un clișeu.
     Potențialitatea amoroasă se degradează proporțional cu împlinirea.

     Așa e, draga mea. Toate poveștile de dragoste au expirat. Le-am consumat prin filme și cărți. De-acum, declar inautentică orice tentativă de-a exprima un simțământ, oricare ar fi ea, căci în cele din urmă se prăbușește în hăul facsimilelor. S-a spus tot ceea ce s-a putut spune despre dragoste, precum, pare-mi-se, și dragostea și-a deșertat de-o vreme-ncoace cupa. Așa că de ce mai încercăm să iubim în general?

     — Băiatu'.

     A fi condamnați declinului... ce idee!
     Altminteri, ești frumoasă. Ești așa de frumoasă. Cu trupul tău mlădios, subțire, și părul blond.
Nu înțeleg de ce îți risipești vraja cu tot soiul de târâturi; în iubire, ca și-n război, misterele nu se divulgă, dar tu alegi să pariezi totul și să-ți pui speranța în maimuțoi.
     Oh, Mara, sau poate că eu greșesc. Poate că tu ai nevoie de cineva care să fie acolo, aproape, și să-ți reamintească mereu cât de neprețuită ești. Dar sunt aici, Mara, de ce nu mă alegi pe mine?

     — Nenea.

     Ți-aș copleși ochii cu sărutări fierbinți, căci te iubesc cu tot trupul și toată gândirea mea.

     — Alo, băiatu'!

     Cine dumnezeii...

     — Ce?!
     Cred c-am răspuns cam dur. Nu m-am uitat la el; dacă-mi dă cu ceva în cap? Mai bine mă întorc; nu mă întorc.

     — Dai și mie cinci lei de o pâine.

     Cât dracu mai costă mă o pâine? E cerșetor, o să fiu amabil și o să-i dau.

     — Nu-ți dau nimic.

     De ce am zis asta? Sunt dobitoc?

     Mă întorc în cele din urmă spre el: un slăbănog care abia se ține pe picioare, cu blugii murdari și jacheta pătată.
     Muștar; dar de care muștar? o fi de ăla ieftin; pun pariu că îi expirat; nu o mâncat de câteva zile; vai mama lui de sărac.