Prizonierii iubirii#Maxfild Brothers Vol II

Prolog

Mâinile îmi tremură când apăs clanța și ușa de la dormitorul mamei se deschide. Simt un fior în stomac când intru în camera și o văd întinnsa pe pat. Are în mână un pix și o foaie, când mă vede, le pune deoaparte și îmi zâmbește:
-Bună dragule!
Mă apropii de pat dar mă opresc la câțiva pași distanță ca sa mă uit la ea. Întinde o mână spre mine dar nu mă poate atinge din locul în care stau:
-Vino mai aproape, scumpule!
Însa nu fac niciun pas în față, doar mă uit la ea:
-Ce se întâmplă, mamă?
Mâna îi cade în jos și mă privește în ochi. Zâmbetul relaxat îi dispare și e inlocuit de ceva ce pare a fi epuizare și tristețe:
-Cred că știi că ceva nu e în regulă cu mine, Tyler. Cred că deja ai înțeles asta.
Nu spun nimic, dar citesc totul în ochii ei.
Nu vreau să o spună. Nu vreau să o aud...
-Sunt bolnavă.
Scutur din cap și fac un pas în spate:
-Nu...
-Îmi pare rău, scumpule!
-Nu! Dacă ești bolnavă o să te ducem la doctori...o să...o să te facem bine!
Mama îmi zâmbește tristă:
-Nu pot să fiu salvată. Boala mea nu are tratament.
Și cu acele cuvinte, lumea mea de copil de 12 ani se prăbușește.
Simt cum lacrimile îmi înțeapă ochii însa strâng pleoapele și nu le las să curgă. Nu vreau să mă vadă mama plângând:
-Știu că nu e ușor, dar trebuie să te rog ceva. Trebuie să îmi promiți că o să ai grijă de frații tăi!
Scutur din cap și simt un nod în gât. Mama continuă cu voce calmă:
- Tu ești cel mai mare, Tyler, iar eu... trebuie să știu că o să fiți bine. Trebuie să îmi promiți, Tyler!
O privesc în ochii albaștrii strălucitori și dau din cap:
-Promit!
Mama își deschide brațele și cu toate că tot ce îmi doresc e să mă arunc în brațele ei, fac doar doi pași în fața și o las să mă mângâie pe obraz.
Oricât îmi doresc să o iau în brațe, nu pot face asta. Asta ar face un copil.
Din momentul în care i-am promis mamei că o să am grijă de frații mei, am renunțat la copilărie.
Nimic nu a mai fost la fel din clipa aceea. Tot ceea ce știam eu despre viață până atunci, s-a schimbat.