Prizonierii iubirii#Maxfild Brothers Vol II

Capitolul 1

Pășesc cu grijă pe podea încercând să nu fac nicun zgomot.
În casă e întuneric, singura lumină e cea de la felinare de afara.
Trec prin ceea ce cred că e o sufragerie și văd un bufet, însa e gol. Înaintez până când ajung pe un hol, unde pe o măsuță sunt niște chei și un portofel. Deschid repede portofelul și iau din el toți banii pe care îi văd. Sunt în jur de 100 de dolari. Scormonesc prin portofel dar în afară de un card de credit si unul pentru benzină, e gol.
Merg înainte spre bucătărie, aici e ceva mai multă lumină datorită geamului mare de deasupra chiuvetei.
Mai am un singur loc în care vreau să caut înainte să plec. Frigiderul. Sunt lihnită.
Deschid ușa frigiderului și sunt dezamăgită când văd că e aproape gol. Două ouă, puțină brânză, lapte și suc de portocale.
Cred că tocmai jefuiesc o persoană mai săracă decât mine:
-Ce dracu?
Sar ca arsă și mă lovesc de ușa frigiderului care se închide și preț de o clipă nu văd nimic, ochii mei obișnuidu-se cu întunericul.
Duc mână repede spre pantaloni acolo unde am arma și o scot îndreptând-o spre zona de unde cred că s-a auzit vocea.
După câteva clipe ochii mei se obișnuiesc cu inturicul și îl văd în lumina care intră pe geam.
Un bărbat înalt, cu mult mai mare ca mine, îmbrăcat doar într-o pereche de boxeri.
Ridic pistolul spre el. Mă aștept să facă ochii mari sau să tresară, dar el stă pe loc:
-Nu mișca! strig
Văd cum degetele i se îndreaptă spre telefonul de pe bufet:
-Mâinile sus! Am spus nu mișca!
-Bine!
Ridică încet mâinile privindu-mă în ochi. Privirea sa e atât de directă și hipnotizantă că atunci când face doi pași nici nu apuc să reacționez.
Întinde o mână și îmi sucește încheietura astfel încât să îndrepte pistolul în altă parte. Mă apucă de ceafa și mă trage înapoi. Mă lipește cu spatele de pieptul său și mă imobilizează. Întoarce pistolul așa încât țeava e îndreptată spre tâmpla mea.
Tresar ușor deșii nu cred că observă:
-Nu mișca! spune el  de data asta
Nu mă mișc. Nu pentru că îmi e teamă că o să mă împuște ci pentru că țeava pistolul lipită de tâmpla mea e o amintire mult prea vie pentru mine.
Îi simt respirația pe pielea gâtului și îmi dau seama că trebuie să mă eliberez și să fug:
-Ai de gând să chemi poliția?
-Depinde cum te porți.
Mă incrunt:
-Ce vrea asta să însemne?
-Tu ce crezi că inseamă?
-Păi nu știu geniule, nu citesc mințile!
Având în vedere situația noastră îl aud pufnind și chiar dacă sunt cu spatele la el, cred că un colț al gurii i se ridică amuzat:
-Deci, sunt șanse să îmi dai drumul și să nu mă dai poliției?
-Depinde.
-Depinde de ce? îl întreb încercând să îi distrag atenția în continuare în timp ce îmi cobor foarte încet mână spre partea din față a blugilor unde am un briceag.
-Nu crezi că o fată care îți intră în casă în timpul nopții ca să fure merită să fie luată de poliție?
Spre surprinderea mea, îl simt ridicând din umeri:
-Depinde de motivul pentru care e în casa mea încercând să fure.
Degetele mele ating tivul blugilor. Mai am puțin până la briceag. Continui să vorbesc:
-Dar am un pistol pe care l-am îndeptat spre tine. Aș fi putut să te omor!
-Mi-am dat seama din prima clipă că nu e încărcat. Și cred că știm amândoi că nici dacă ar fi fost, nu l-ai fi folosit, iubire!
Degetele mele ating briceagul:
-De unde știi? Nu mă cunoști.
-Am văzut-o în ochii tăi!
Pufnesc:
-Oamenii pot fi imprevizibili.
-Da, uneori sunt. Apropo, ar fi cazul să încetezi să mai încerci să ajungi la cuțitul pe care îl ai în buzurnaul din față al pantalonilor.
Mâna îmi îngheață pe mânerul briceagului:
-Nu știu despre ce vorbești!
-Ah, haide, iubire! Credeam că suntem sinceri unul cu altul!
-Nu îmi spune așa!
-Nu cred că ai vreun drept de a comenta având în vedere că tu ești cea care mi-a intrat în casă.
Degetele mele ajung în sfârșit la cuțit și sunt gata să îl îndrept spre el, dar nici nu apuc că mă prinde de inchetură și mă întoarce spre el atât de repede încât scap cuțitul.
Acum am pieptul lipit de al său și mâinile prinse în aer de o parte și de alta a capului cu mâinile sale perfecte.
În lumina din încăpere pot să îi văd albastru ochilor. Mă privește atât de intens că trebuie să îmi pun toată voința ca să nu îmi plec ochii:
-Ce voiai să faci cu cuțitul acela? M-ai fi tăiat?
Nu răspund:
-Dar cu pistolul?
Tot nu spun nimic iar el insistă:
-Spune-mi, m-ai fi împușcat?
Mă încrunt și cu toate că ar trebui să nu spun nimic și să găsesc o modalitate de a evada, îi răspund:
-Nu.
Trăsăturile i se destind și aproape că zâmbește, un zâmbet cunoscător:
-Bine.
Îmi dă drumul la mâini. Mă uit la el incruntată:
-Ce faci?
-Iti dau drumul. Poți pleca.
Ar trebui să fug de acolo mâncând pământul, dar tot nu pot să scap de sentimentul că ceva nu e în regulă:
-Bine, dar nu se poate să mă lași să plec așa pur și simplu după ce am încercat să îți fur lucrurile.
-Poți să pleci după ce îmi dai inapoi ce ai luat, desigur.
Scot din buzunar banii pe care i-am luat din portofel și îi pun în mână apoi fac câțiva pași în spate și când văd că nu încearcă să mă oprească, ies din bucătărie.
Sunt în hol când îl aud strigând:
-Nu trebuie să ieși pe geamul pe care ai intrat! Ușa e deschisă!
Ies pe ușă și o iau la fuga pe stradă privind mereu în urmă să văd dacă nu cumva mă urmărește, dar nu o face.
După vreo două străzi mă opresc dându-mi seama că asta a fost cea mai ciudată chestie care mi s-a întâmplat de multă vreme.
Nu pot scăpa de sentimentul că ceva nu e bine, că nu se poate să fi fost atât de simplu.
Dar uit de treaba asta când îmi dau seama că pistolul și briceagul meu sunt la el.
Firar să fie!