Poțiunea Dragostei

Dans funebru

          — Tati? Ce mă bucur c-ai venit! a început Rhiene să salte, codițele roșcate fluturând în timp ce se izbeau de aerul rece al nopții.

          Dar tata n-a răspuns. Cu fața lăsată și lipsită de viață, s-a apropiat de mami și, zâmbind, a sărutat-o scurt pe buzele moi. Și-a lăsat capul pe umărul ei, șoptindu-i ceva indescifrabil în urechea plăpândă. Rhiene n-a putu auzi, dar a realizat că ceva nu era în regulă, având o natură neobișnuit de crudă, atunci când mama a început să se zbată, strigându-i să se îndepărteze. Dar, ca un copil prostuț, a preferat să asiste acelui dans funebru.

          Printr-o mișcare extrem de delicată, tata ridică lama cuțitului și, învârtind-o grațios prin aerul încălzit de teamă, a ghidat-o ușor sper pieptul mamei, unde s-a afundat, lăsând șiraguri de rubine să se scurgă și umplând încăperea cu melodia strigătului mamei. Lacrimile au început să curgă pe obrajii ce-și pierdeau ușor culoarea, iar metalul argintiu se afunda în carne, făcând-o să tremure sub impact. Tata zâmbea, în timp ce viața se scurgea din mama, iar lichidul vișiniu, atât de fascinant, mângâia podeaua.

          Rhiene privea uluită dezastrul, cucerită de frumusețea și grația stropilor de sânge. Erau atât de maiestuoși, atât de superbi, atât de perfecți. Strigătele inumane ce ar fi trebuit să-i zgârie timpanele o făceau să tresară într-un mod plăcut, umplând-o de un sentiment dulce-amar. Vibrația corpului inert lovit de impactul cu podeaua o umplea de un sentiment de mulțumire inumană, neobișnuită pentru inima ei măruntă, ce bătea mai puternic ca niciodată.

          — Să nu crezi că am uitat de tine, prințesă, o retrezi din visare tăticul, întorcându-se printr-o alunecare circulară a pantofilor prin sânge. Știi, n-o fac fără să am cele mai bune intenții. Voi face cea mai extraordinară descoperire a secolului, scumpo, ce va revoluționa toată lumea pe care o cunoaștem. Nu te-ai gândit vreodată la ce trebuie să conțină poțiunea dragostei? Trebuie, dulceață, să conțină sângele și inimile unei mame și unui copil ce iubesc sincer, deoarece iubirea lor este cea mai pură. Apoi mai sunt inima unui nou născut, inimile unor bătrâni ce se iubesc de zeci de ani și inimile unor îndrăgostiți tineri, orbiți de iubire. Inimile voastre se vor amesteca împreună cu sângele vostru și al meu, al celui care va luat viața, și, fierbând la o temperatură extrem de ridicată, se vor trasforma într-o pastă. Acea pastă va fi aruncată pe ochii oamenilor, iar ei se vor îndrăgosti de prima persoană pe care o vor vedea. Așa, eu voi deveni zeul lumii, iar toți mă vor iubi. Dacă nu te superi, am să te ajut să-ți îndeplinești scopul primordial și ai să ajuți la una dintre cele mai importante descoperiri de care a fost capabilă știința.

          Atrasă de dorințele tatălui ei, Rhiene și-a dezbrăcat rochița roz, pentru ca metalul să-i sugrume mai ușor viața. Fără să țipe, fără să se zbată, s-a așezat pe podeaua rece, pentru a-i ușura munca tatei. Tata s-a aplecat deasupra ei și, îndepărtându-i câteva șuvițe rebele de pe față, a început să apropie încet lama de pieptul fin.

          Urletul ușii desprinse de la locul ei, ruptă și fragmentată-n mici așchii ascuțite, a distrus toată acea atmosferă magică. Oamenii în uniforme l-au încercuit pe tata, având mici arme din metal, reci și pline de ură, ce nu se puteau compara cu acea lamă dulce. L-au pus pe tata să se ridice și i-au luat cuțitul, legându-i mâinile cu o panglică de fier.

           Ochii lui Rhiene au început să lăcrimeze, formând mici râulețe, ce se scrurgeau pe obrajii de porțelan. Ea a fost luată de o tânără polițistă ce a început să o îmbrace, în timp ce tata era luat de lângă ea, iar mama era acoperită de persoanele care nici n-o cunoșteau. Ea voia să se zbată și să fugă, dar corpul ei se opunea, lăsând-o doar să vorbească. Într-un final, a putut să întrebe:

          — Unde-l duc pe tati?

          — Într-un loc în care va fi judecat și pedepsit pentru faptele lui oribile, a răspuns polițista suspinând ușor și aranjându-i gulerul.

          — Dar nu trebuie să facă așa ceva! s-a opus fetița cu toată puterea. Tatăl meu e cel mai bun om din lume, iar ei nu știu asta! Te rog, lasă-mă să le spun! Te rog! se zbătea printre lacrimi, în timp ce polițista nu făcea nimic.

           În loc să o asculte, ea a hotărât altceva. A luat-o de mână și, ghidând-o ușor spre ieșire, a început să se gândească la ședințele de psihiatrie la care trebuia să meargă copila. I-a șoptit asta unui coleg de-al ei, iar Rhiene, chiar dacă era doar un copil, a conștientizat. A conștientizat că adulții o credeau bolnavă, o credeau nebună. De ce? Fiindcă ei nu știau adevărul. Ea era singura care cunoștea adevărata natură a faptelor.