Vânători de amintiri: Ascensiunea Amatheei.

Capitolul 1- Învață să supraviețuiești.

               Ceva trosnise puternic, iar Thea tresări și își deschide ochii. O căldură imensă îi inconjura chipul, însă era una plăcută și puțin mai iertătoare, total diferită de cea din vis, când obrajii aproape că mai aveau puțin și îi luau foc. Broboane de transpirație i se formaseră pe frunte și le înlătură rapid, lăsând un oftat lung să-i părăsească gura. Ochii o usturau, iar lumina arzătoare din fața sa contribuia la mâncărimea enervantă pe care o resimțea la nivelul lor, care părea că nu avea să dispară atât de repede. Privise nedumerită spre focul de tabără aflat la o distanță mică și rămasese blocată pentru câteva momente, analizând lemnele groase care trozneau puternic și care aveau să devină cenușă în câteva ore bune. Se întreba dacă încă visa sau dacă se trezise, pentru că nu simțea nicio diferență între acele clipe groaznice trăite în acea încăpere și imaginea care se derula în fața ochilor săi. Focul părea, însă, real, iar ceea ce văzuse în partea cealaltă a simfoniei de culori aprinse, de la galben, până la roșu, îi confirmă că nu mai era prizoniera propriei minți.

               Zărise, dincolo de flăcările arzătoare, două siluete ascunse în negura nopții și, după poziția pe care o aveau, Thea nu mai avea niciun dubiu cu privire la cine erau persoanele care se odihneau acolo. Timothy își încolăcise nebunește brațele în jurul unui corp micuț și sforăia atât de puternic, încât ar fi putut atrage atenția oricărui animal periculos din pădurea în care cei cinci poposiseră. În brațele sale, însă, se odihnea trupul obosit al Tamarei, sora sa geamănă, căreia nici măcar nu îi mai păsa că fratele său se incolăcise de-a binelea în jurul ei și nu părea că avea să-i dea drumul prea curând. Pletele sale roscate, mai aprinse decât flăcările îndrăznețe ale focului, se revărsau peste părul brunet al surorii sale, amestecându-se cu acesta. Părea că Tamara avea șuvițe roșcate și ce mai ura era culoarea aia! Ar fi ales oricând să se tundă pe chelie, decât să se vopsească într-o culoare așa de urâtă. Cel puțin, urâtă pentru vremurile în care trăiau și oriunde te duceai, era imposibil să nu vezi bălți pline de acea culoare, care se revărsau peste tot, unele se uscau și rămâneau pe veci imprimate în asfalt. Îți aminteau de pericolul care te păștea la fiecare colț, de nesiguranța pe care o purtai ca pe un parfum și care putea să fie mirosită de dușmani de la distanțe considerabile. Putea să fie și un loc populat, nu o pădure sau un oraș abandonat, dacă cineva voia să-ți facă rău, o făcea. Și nu avea să suporte nicio consecință, pentru că cei îndreptățiți să te apere pe tine, te apărau încercând să găsească o soluție potrivită pentru dezastrul care afecta Terra. Considerau că făceau deja suficiente eforturi pentru tine, ca cetățean, iar dacă mai aveai vreo problemă, nu îi mai privea pe ei. Mușamalizau foarte tare cazurile grave și se scuzau mereu. Guvernul nu avea să irosească timp pentru un caz de crimă sau de răpire, când planeta avea nevoie de toată atenția. Totuși, ca lumea să nu provoace o revoltă, trimiteau pentru cercetări polițisti neexperimentați, cu condiții fizice proaste, care prinseseră post cu ajutorul pilelor si vorbelor bune. Ei nu era capabili să rezolve nici măcar un puzzle pentru un copil de cinci ani, dar apoi o întreagă crimă, cu un lung șir de suspecți? Un procuror ar fi trebuit să se ocupe de asta, însă toți oamenii importanți ai societății fuseseră solicitați de guvern să lucreze la un proiect strict secret, despre care puțini știau.

               Thea își reveni mai bine în simțire și conștientiză că dormise tot timpul pe un buștean mare, destul de gros și lat, insă al dracului de incomfortabil. Simțea tulpina scorojită acestuia sub ea, denivelările suprafeței și, deși nu ar fi trebuit să suporte incomoditatea acea, nu putea decât să se gândească că era singurul lucru care îi amintea că nu mai era întinsă pe acea podea blestemată. Iar adierea ușoară a vântului era dovada că nici nu mai era captivă între acei patru pereți, unde aproape avusese impresia că înnebunea. Era într-o pădure și, deși ura să se aventureze într-una când era mică, acum le mulțumea tuturor diviniăților, chiar și celor despre care nu învățaseră prea multe la școală, că fuseseră din nou un coșmar. Visul acela urât fusese diferit de celelalte pe care le mai avuseseră, dar era cel mai cumplit dintre toate și cel mai realist. Se termina, însă, la fel. Sedată de o persoană diferită chiar după ce avea discuția cu Roșcata. În vis, avea impresia că știa despre ce i se vorbea, știa totul. Dar când se trezea, mintea îi era plină doar de cuvinte goale, voci înfundate, imagini blurate și alte chestii neclare. Însă sentimentul pe care îl avea era mai real ca niciodată și mai limpede decât apa celui mai pur lac.