Vânători de amintiri: Ascensiunea Amatheei.

Capitolul 2- Ce se întâmplă cu Tamara?

               Nimeni nu știa cu exactitate când au apărut Vânătorii sau de ce. Sau cine i-a creat. Cine le-a încredințat acele puteri neimaginabil de periculoase. Porniseră un zvon că nici măcar nu erau umani, însă aveau înfățișare normală, ca oricărui pământean. Era camuflajul perfect pentru ei. Persoane normale despre care nici măcar nu ai fi bănuit ce ascundeau în spatele acelei înfățișări perfecte, în spatele acelor ochi care te spionau fără ca măcar să fi conștient de acel lucru. Puteau fi lângă tine, iar în următoare secundă dispăreau cu tot ce aveai mai prețios, lăsându-te confuz și speriat, pentru că nu aveai nici cea mai mică idee cine erai după ce întâlneai un Vânător.

               Thea știa de existența lor încă de dinainte de catastrofa de pe Terra. De fapt, toți oamenii știau. Însă prezența lor, crearea lor nu fusese atât de mediatizată. Pentru câteva zile, știrile explodaseră, la propriu, cu acel subiect. Cele mai influente personalități ale omenirii își exprimau diferite opinii pe la diferite televiziuni. Nu toți îi aveau pe plac, unii erau speriați. Dacă un grup de Vânători și-ar fi încălcat jurământul făcut față de Președinte și față de țara în care acționau, un adevărat război ar fi început. Oamenii nu ar mai fi avut încredere în nimeni, nici măcar în propriile rude. Iar cei mai vizați erau politicienii acoperiți de secrete prețioase din cap până în picioare. Ar fi fost pedeapsa perfectă pentru un politician corupt, să fie dat în vileag chiar de propriile gânduri, propriile trăiri, fără să fie trădat de o înregistrate compromițătoare sau un martor cheie. Iar asta îi înspăimânta cel mai mult, îi înspăimânta că adevărata lor identitatea avea să fie dezvăluită unei populații întregi, iar jocurile viclene si furturile aveau să le fie demascate.

               Însă nu fusese niciodată cazul ca un politician corupt să fie demascat de un Vânător. Erau angajați chiar de guvern, ar fi fost absurd să arunce în gura șarpelui chiar oamenii care contribuiseră la formarea lui. De aceea erau vizați doar suspecții de crime și oamenii despre care se bănuia că ar fi comis infracțiuni. Era mult mai simplu pentru anchetatori să obțină informațiile dorite. Un simplu interogatoriu ar fi dus, poate, la minciuni peste minciuni și ancheta ar fi fost încetinită. Astfel, primeau pe masă informațiile dorite și erau dovezi clare, văzute chiar prin ochii suspectului. Dacă se dovedea a fi vinovat, urma să fie închis și pedepsit asupru. Nu era vorba doar de anii mulți pe care trebuia să-i petreacă în spatele gratiilor, ci și de ceea ce îi rămânea în memorie în timp ce își ispășea pedeapsa. Nu erau amintiri frumoase, erau mai degraba coșmaruri care îl urmăreau pe criminal zi și noapte și care, uneori, fuseseră motivul pentru care unii au ales să se sinucidă, nesuportând acele imagini groaznice care le fuseseră implatante în minte inteționat.

               Tocmai pentru că oamenii începeau să fie interesați de Vânători, existența lor nu fusese existinsă prin toată lumea. Și nici televiziunilor nu li se permiseseră să vorbească despre ei la nesfârșit. Doar două săptămâni cazul despre ei fuseseră peste tot pe micile și marile ecrane, iar apoi existența lor fuseseră rasă de pe orice sursă de internet sau mijloc de informare. Iar apoi venea întrebarea...de ce ai fi informat populația despre acest caz, iar apoi să te prefaci că ei nu ar mai fi existat? De ce să te lauzi cu noua ta armă împotriva nedreptăților, iar apoi, pur și simplu, să dai uitării tot și să te ascunzi de curiozitățile oamenilor în spatele unui birou?

               Și poate că Thea știa înauntrul său răspunsul. Știa că, de fapt, guvernul era pe urmele lor, el voia ceva de la ei. Vânătorii erau doar mijlocul lor de a obține ceea ce doreau. Și o îngrozea că tocmai cei care trebuiau să-i protejeze pe ei, la fel ca pe restul populației, erau de fapt pe urmele lor chiar în mijlocul unei catastrofe. Nici măcar nu puteau cere ajutorul unui polițist, ar fi fost livrați fix în ghearele leului, din care nimeni și nimic nu i-ar mai fi scăpat. Uneori, își dorea ca cineva să fi venit la ea la ușă cu gânduri pașnice, să-i explice situația, iar ea sigur ar fi cooperat dacă știa că ceva important era ascuns în mintea sa, ceva valoros. Nu era o criminală, nici o infractoare, însă anumite persoane doreau ceva de la ea, ceva ce ea nici măcar nu știa. Stătuse zile în șir să se gândească ce făcuse atât de rău, încât cea mai puternică arma a guvernului fusese întoarsă împotriva sa. Își părăsise casa, familia, lăsase tot în urmă și devenise o fugară. Avea acel sentiment că nu se putea lăsa capturată, deși uneori voia să renunțe, să ofere orice amintire de bunăvoie și să se înstrăineze față de sine. Ar fi fost mai ușor. Uita tot, tot chinul pe care îl suportase, toate acele coșmaruri și întâlnirile derutante cu Roșcata. Însă ar fi însemnat să uite și de ei...să uite că îi întâlniseră pe cei care îi salvaseră viața. Nu avusese cum să-i răsplătească pentru binele pe care i l-au oferit, deși nu știau o boabă despre ea. Singura răsplată pe care le-o putea oferi era să păstreze vie amintirea lor, să nu lase singurele imagini colorate să-i dispară pe vecie din fața ochilor. Și nici nu își putea uita familia, căreia îi simțea dorul. Ar fi dat orice să-și strângă mama în brațe, să-i spună cât de mult o iubește. Ar fi fost capabilă să accepte orice doar să mai poată juca o dată fotbal cu tatăl ei, să petreacă un weekend cu acesta la râul din apropriere casei, unde pescuiau și depănau amintiri. Și abia atunci, când acele imagini îi fuseseră derulate în fața ochilor, își dăduse seama că nimeni nu prețuia cu adevărat ceva până  nu îl pierdea. Așa erau și sunt oamenii. Trăiesc cu o speranță uriașă în suflet că nimic nu o să le răpească ce au mai de preț, că ziua de mâine o să-i întâmpine din nou în sânul unei familii, în brațele unei iubite sau înconjurat de prieteni. Nimeni nu s-ar gândi că Universul plănuiețe să-i răpească ceva drag, și pentru că nimeni nu suspectează niciodată nimic, atenția aceea care trebuie în totalitate îndreptată spre cineva rămâne afundată în serviciu sau altceva.