Vânători de amintiri: Ascensiunea Amatheei.

Prolog

               Simțea ceva tare sub ea, o suprafață netedă, dar, în acelaș timp, o suprafață care îi deranja spatele și care accentua durerile insuportabile cu care corpul său se confrunta. Întunericul domina, voia să-și deschidă ochii pentru a-și satisface curiozitatea cu privire la locul unde se afla și ar fi dat orice să găsească motivul pentru care simțea că mai avea puțin și își pierdea din nou cunoștința. Nu-și amintea nimic clar, memoria îi era acaparată doar cu imagini blurate, oameni ale căror chipuri nu puteau fi distinse. Reușea, totuși, să-și amintească sunetul unor voci înfundate, însă niciuna nu îi era cunoscută, iar starea proastă cu care se confrunta era mult prea puternică pentru a se putea concentra să-și amintească ceva. Știa că trebuia să facă un efort pentru a reuși să-și dezlipească pleaopele, deși le simțea mai grele ca niciodată. Se sinchisi să se miște, însă spatele aproape că i se rupse în două din cauza durerii și renunță imediat să facă orice efort prea mare. Pipăi cu mâna suprafața plană care nu era nici rece, dar nici caldă. Era pur și simplu o podea, sau ce o fi fost, pe care corpul său era întins, iar ea era incapabilă sa se miște, deși știa că trebuia să o facă. Cu puținile puteri rămase în trup, se strădui să-și deschidă ochii, iar dupa câteva secunde în șir, în care tot ce a făcut a fost să clipească în mod repetat, obținu rezultatul așteptat. Vederea nu îi renevise complet, nu era destul de bună și nu putea distinge mare lucru în acea încăpere în care se afla, dar era un început.

               Ochii i s-au fixat asupra tavanului imaculat, în mijlocul căruia se afla un bec, care emana o lumină mult prea puternică pentru vederea sensibilă a tinerei. Își coborî vederea asupra peretelui din dreapta sa, încruntându-se când văzu patul simplu așezat acolo, învăluit în așternuturi albe. Ar fi dat orice să-și odihnească trupul în acele așternuturi moi, să alinte durerile care se accentuau cu fiecare secundă care trecea, dar simțea că nu avea puterile suficiente să se ridice, nici măcar să se deplaseze. Nu își simțea picioarele și, pentru o secundă, se panică. Se încruntă și se ambiționă să se sprijine în coate, măcar pentru a-și putea privi restul corpului, care părea dominat de o durere imposibil de descris în cuvinte.

               Constată că era îmbrăcată într-o rochie albă, care se i oprea sub genunchi. Materialul fin gâdila ușor pielea fetei, emana o căldură neobișnuit de plăcută, reușind, pentru câteva secunde să uite de durerile care îi am străpungeau aproape tot corpul. Își privea încruntată picioarele, neînțelegând de ce le simțea atât de grele. Nu reusea să le ridice prea departe de sol și se lăsă bătută când înțelese că nu avea să reușească prea curând. Încercă să se poziționeze în fund, însă era încă prea slăbită pentru un efort atât de mare și renunță când simți că avea să cadă din nou pe spate. Privi patul, îi analiză puțin picioarele din fier și, mușcându-și buza inferioară, începu să se târască spre el. Nu era o distanță prea mare, însă era aproape imposibil să se deplaseze doar în coate. Nu era ușoară ca o pană, simțea că trăgea după ea greutăți insuportabile, însă nu avea de gând să se lase bătută. Nu își amintea cum ajunsese acolo sau ce se întâmplase înainte să se trezească, însă avea o presimțire rea și un sentiment de neliniște care îi dădea bătăi de cap.

               Gemu de durere când reuși să ajungă aproape de pat și se lăsă păgubașă chiar lângă structura metalică a acestuia. Respira greu, încerca să răpească orice gură de aer din jurul ei cu care să-și hrănească plămânii. Durerea de spate devenea aproape suportabilă, însă prezența ei se simțea destul de bine, poate chiar mai bine decât în momentul când fata realiză că o are. Gemu ușor când îndrăzni să se sprijine de unul din picioarele metalice ale patului și lăsă o înjurătură să-i scape printre dinți în momentul în care mâna îi alunecase de pe fierul rece. Reușise să cadă din nou pe podea, de data asta fără a mai avea puterile necesare să se sprijine din nou de piciorul patului. Mâinile îi deveniseră mult prea grele pentru a le putea ridica, iar tânăra avea impresia că oxigenul devenea insuficient pentru nevoia ei mare de a respira normal. Singurele puteri o părăsiseră rapid, poate mult prea rapid decât s-ar fi așteptat ea. În schimb, alesese să se odihnească acolo, pe podea, să încerce să respire normal. Simțea căldură în obraji, iar pietul i se mișca în sus și în jos într-un rimt alert. Voia să aibă control asupra propriul corp, însă părea că nu dispunea de acea putere. Trupul său acționa singur, parcă respira singur, parcă se obosea singur. Incă nu înțelegea de ce avea impresia că pierduse un război și că tot ce avusese de pe urma lui erau răni interioare care o macinau încetul cu încetul și care o secau de puteri.