Mă plimb agitat pe holul spitalului. Lovesc peretele si pufnesc. Se apropie o asistentă medicală.
-Ce s-a întâmplat? Sar ca ars.
Din spatele meu se aud câțiva pași si il vad pe tatăl si pe mama vitregă al lui Jason.
-E bine? Intreaba alarmati cei doi.
-Stați fara griji! Spuse femeia îmbrăcată în halat alb, fluturând mâinile prin aer.
Ne mai calmăm usor inainte sa primim raspunsul.
-A leșinat din cauza stresului. Are o traumă emoțională, probabil si-a reamimtit-o in momentul ăla. Cel mai bine ar fi sa se odihnească acasă.
-Traumă? Intreaba confuz tatăl.
-Puteti vorbi chiar cu el. S-a trezit, spune facandu-ne semn spre salon.
Intrăm toti trei.
-V-am recomanda un psiholog si somnifere noaptea, adaugă ea si scrie totul pe o hârtie, pe care i-o inmaneaza mamei lui Jason.
Il îmbrățișez pe Jason, care zâmbi larg cand ne văzu pe toti.
-Habar nu am cum am ajuns aici sau ce s-a întâmplat inainte de toate astea, dar ma bucur sa va vad, zice el si chicoteste.
Asistenta medicală părăsi salonul, lasandu-ne pe noi aici.
-Ai leșinat, incep eu. Erai pe scenă și câteva secunde bune doar te uitai in gol, apoi ai căzut cand te-am atins pe umăr, ii explic.
-Ai fost pe o scenă? Intreaba bărbatul speriat. Pe o scenă de teatru?
Satenul isi acoperi fața cu palme.
-Credeam ca nu o sa ma mai afecteze, șoptește. Credeam ca este doar o amintire urâtă pe care am uitat-o.
Cat si eu, cât și mama vitregă al satenului, ne uitam confuzi.
Tatăl lui Jason isi drege glasul cand vede fețele noastre.
-Mama lui...adevărata. Ea era actrița la teatrul principal din capitală. La un spectacol, cand avea Jason 6 ani, il luase ca sa vada si el. Stătea în culise. Însă a decurs totul prost, iar 3 persoane înarmate au pătruns în timpul spectacolului si au împușcat mai multe persoane. Printre care...si ea, spune bărbatul apoi suspină.
Cumva, o mai iubea. Trecuseră 13 ani, dar inca ii afectau.
-Imi pare rau, zic cu jumatate de glas si il privesc cu coada ochiului pe Jason.
Soția bărbatului il atinse pe umăr și ii oferi un zâmbet de încurajare, apoi il sfătui ca o gură de aer proaspăt i-ar prinde bine.
-Voi vorbi eu cu directoarea despre școală...tu odihneste-te, adaugă inainte sa iasă amândoi.
-Ești ok? Il intreb si ma apropii de el.
Ii mângâi creștetul capului si imi mușc buza. Încă avea palmele pe față.
-Am fost martor la tot, Ryan. Eram un copil de doar 6 ani...un copil de doar 6 ani ce isi iubea mama la nebunie. Încă ma doare, șoptește el ultima propoziție ca pentru sine.
Ma asez pe vene langa patul lui. Ii dau o suvita de par de pe frunte dupa ureche și zambesc usor.
Ii iau palma in a mea si ii sărut interiorul palmei gingaș.
-Acum totul este bine. Nu mai trebuie sa iti faci griji.
-Femeia asta niciodata nu va putea sa înlocuiască rolul ei. Degeaba încearcă, zice el cu ură in glas.
Chicotesc.
-Niciodată, repet si ii aduc un zambet timid pe chip.
-Știi...spuse el privind visător tavanul. Înainte să leșin, vedeam scena cum se derula in fața ochilor mei. Va auzeam..te-am simtit cand mi-ai pus mâna pe umăr. Însă nu ma puteam trezi din vis...A fost înfricoșător.
-Scuze, chiar nu stiam ca ai trecut prin asa ceva. Dacă știam, nu iti dădeam voie macar sa vezi scena, darămite să pășești pe ea.
El rade si isi trece degetele prin parul meu.
-Măcar am scapat de școală.
-Scap si eu dupa ce termin prostia asta de sceneta, ma ridic in picioare apoi ma asez pe patul lui, privind fereastra.
-Vreau acasă, dar abia maine plec, se plânge atingând peretele.
-Te răpesc si te duc acasă.
-Sună ideal. Pacat ca nu vreau sa ii supăr pe ai mei.
~
-Am luat portocale, stiu ca iti plac. Si înghețata de caise care ar trebui sa fie nelipsită, zic in glas tare in timp ce intrăm în salon.
Tresar cand o vad pe America.
-Ce ti-am dus dorul, surioara, spun ironic si asez punga cu produse pe noptiera satenului.
El se ridică în fund si lua punga in brațe. Începuse să desfacă o portocală, privindu-ne.
-Când aveai de gând să îmi spui si mie ce se întâmplă? Se întoarce ea spre mine.
-Nu am avut timp, dau din umeri. Și am uitat.
Nu, nu am uitat. Am avut si destul de mult timp, doar ca mai stiam ca Jason o place, iar eu nu puteam nega ca eram cam gelos. Mult prea gelos.
Deși voiam si ca el să fie fericit, partea egoistă din mine era cam posesiva.
Plus ca in ultimul timp, aproprierea stranie dintre ei imi dădea si impresia ca in curand aveam sa fiu decăzut din postul de cel mai bun prieten.
Și la naiba sa fiu, măcar ca prieten sa imi fie aproape.
-De unde ai luat portocalele astea ca sunt super bune, spune el in timp ce mânca o portocală privindu-ne atenti.
Chicotesc si ma asez pe pat, rezemandu-ma de perete.
-Iti pot arăta cand iesi din spital.
-Pe la ce ora vei ieși maine din spital? Intreaba bruneta, punandu-si mâinile în sân.
-Pe la 6, 7, nu sunt sigur, zice dând din umeri.
Nu, nu o las sa imi fure șansa de a-l duce eu acasa si sa vada ce prieten bun are si cat de minunat este si de asemenea, cât de fain ar fi sa il placă mai mult decat un prieten.
-Mhm, nu pot veni. Oricum, presupun, ca Ryan va veni el, deci te descurci.
-Dah, aprob bucuros.
În sfârșit soarta tine cu mine.
-Mulțumesc, pufni el amuzant. Deja ma gândeam ca vin singur. Sunt suta la sută sigur ca tata va uita de mine, în favoarea proastei aia, zice ultima propoziție cam nervos.
Imi trec degetele prin păr.
-Mi-am adus laptopul si putem sa ne uităm la vreun film. Unul de groază, despre spitale, zic ultima parte rânjind.
-Aha, nu mai bine despre un idiot imbufnat bântuit de propriile orgolii.
-Vai, dulceață, asta suna destul de pozitiv.
