Viata e frumoasa

2. Cat mai am de trait?

     Fix de azi intr-o luna incepe scoala si nu imi vine sa cred cum au putut sa treaca doua luni din vacanta iar eu n-am facut absolut nimic. Nimic sa ramana in istorie, nimic sa  o numesc vara care m-a schimbat sau vara care m-a maturizat. Am ramas exact la fel, putand sa spun ca vara asta am hibernat. 
     Ma ridic din pat si ma imbrac pentru alergarea mea de dimineata. Imi limpezeste complet gandurile, chiar daca dupa ce ajung acasa dorm iar si dupa fac maraton de seriale. 
     - O, ce bine ca te-ai trezit! Imbraca-te, m-a sunat doamna doctor, au venit analizele, imi spune mama si deja imi strica toata ziua.
     - Ceee? Parca trebuiau sa vina peste doua zile, nu putem sa mergem maine?
     - Nu, imbraca-te. 

     Am intrat in cabinet si intalnesc ochii doctorei. Stiam deja. Stiam acea privire care intra intr-o armonie perfecta cu miscarea buzelor. O tangență cu parere de rau a expresiei faciale. Ochii ei de un caprui aprins se uitau fix in ochii mei si s-a ridicat ascunzandu-si fața. Oboseala a parasit-o complet si si-a luat statutul de medic care se dedica cu totul, diferenta s-a putut observa foarte clar. 

     - Ce am? am intrebat eu fara niciun fel de indoiala si fara retineri. Mama se uita la mine si nu imi intelegea intrebarea, probabil ea nu a analizat prea bine comportamentul doamnei doctor. Sau nu a vrut. In orice caz, aceasta a ramas surprinsa de intrebarea mea.
     - Trebuie sa discutam, ti-am diagnosticat leucemie intr-un stadiu relativ de inceput.

     Lumea mea s-a oprit cu totul. S-a pus pauza timpului. Doctora vorbea. Mama vorbea. Mama plangea. Dar eu am ramas cu privirea pe un stilou de pe birou. Auzeam doar niste nume de remedii, de medicamente, de solutii sau de cercetari noi. Stiam deja tot ce insemna asta pentru ca tatal meu a murit acum cinci ani de leucemie. Stiam tot chinul prin care a trecut, stiam toata suferinta din spital, stiam pe de rost sunetele si vibratiile atunci cand mama plangea. Mi-a venit o singura intrebare sfasietoare in minte.
     - Cat mai am de trait? S-a lasat o liniste profunda. Doctora ma privea cu mila in ochi, ma privea cu parerea de rau. Si-a dat seama ca am inteles situatia, si-a dat seama ca stiam ca o sa mor curand. Cu greu si-a intarit glasul si a rostit cuvintele pe care nimeni nu voia sa le auda.
     - Cu medicamentele la zi si cu internari periodice, cateva donari de sange pot aproxima la pana inca trei-patru ani de viata. 
     - Cat dureaza internarile periodice? puneam niste intrebari la care stiam deja raspunsul, stiam deja chinul prin care eram nevoita sa trec.
     - Depinde de cum reactioneaza tratamentul organismului, poti sta in spital de la o saptamana pana la o luna. 
     M-am uitat la mama si avea ochii pierduti in gol, nu puteam sa citesc nimic, probabil a trecut si ea in etapa in care auzea doar frimituri de cuvinte. Trecuse si ea in momentul in care isi auzea doar propriile ganduri. Sunt sigura ca s-a dus cu gandul la tata, poate chiar cand a aflat si el ca are leucemie. 
     Atunci cand i-am vazut privirea mamei mi-am dat seama de cel mai trist lucru posibil pentru orice om. O sa ramana singura. Singuratatea o s-o acapareze si nu stiu daca va reusi sa scape de ea. Amandoua am trecut extrem de greu peste moartea tatei. Pot spune ca am ramas singure amandoua, dar diferenta a fost ca ne-am avut una pe alta. Daca eu plec, ea ramane singura cu propria persoana. Gandul asta ma intristeaza extrem de tare. Ne-am apropiat mai mult ca niciodata si stiu ca si disparitia mea din viata ei o va distruge complet. Desigur, o are pe sora mea mai mare Joana, dar ea s-a mutat in alta tara acum 3 ani. Ea a trecut si mai greu peste moartea tatei caci erau extrem de apropiati, de fapt, nu a trecut si nici nu cred ca o va face vreodata. Ea nu a putut sa reziste sa stea intr-o casa in care orice coltisor ii aducea aminte de tata, asa ca a plecat si am ramas doar eu cu mama. 
     - Si daca refuz tratamentul si internarile periodice? am surprins-o pe doctora cu intrebarea mea, probabil nimeni nu a refuzat o noua sansa la viata sau chiar sa se gandeasca la asta. De obicei, nu stiu din ce motiv, toata lumea se lupta cu supravietuirea in viata asta crunta. Chiar si cei care sunt pe marginea prapastiei, in loc sa alunece pe cea mai mica pietricica, aleg sa faca un pas inainte. 
     - Daca refuzi tratamentul, speranta de viata se va reduce considerabil, deci aceasta varianta este exclusa.

    Mama si-a revenit. Se trezise la viata cand a auzit intrebarea mea stupida dupa parerea ei.
    - Acum ce urmeaza sa facem? si-a dres mama glasul.
    - Desigur, urmeaza un set de analize amanuntite sa incercam sa aflam mai multe detalii. Dupa aceea o sa incercam sa gasim medicamentele potrivite organismului ei. Va fi greu, dar exista multi pacienti care au fost diagnosticati de leucemie acum 10 ani si inca duc o viata frumoasa.
    - Da, si mai sunt si cei care si-ai pierdut ultimul an din viata prin spitale si obositi tot timpul din cauza medicamentelor, am raspuns eu cu o sinceritate profunda in glas.

    Pana la urma, cam asta e realitatea. Unii au un spirit de lupta in ei neimaginabil, dar care pierd lupta. Nu din cauza lor, ci din cauza imprejurimilor. De ce sa duci un razboi, cand poti sa traiesti in timp de pace? De ce sa stai intr-un spital, cand poti sa te bucuri de viata in timpul care a ramas?

    Dupa o serie de schimb de vorbe intre mama si doamna doctora, am iesit cu vestea cea proasta din cabinet. Nu am scos o vorba cu mama tot drumul. Cred ca amandoua aveam nevoie de asta, cred ca amandoua aveam nevoie sa ne punem in ordine gandurile. Stiam ca atunci cang ajungem acasa o sa vorbim despre asta, dar eu nu eram pregatita sa port acea discutie. Dupa 20 de minute de mers cu masina, am intrat amandoua in casa.
    - Mami? imi ridic privirea sprea ea si dau de o tristete extrem de profunda. Vreau sa ma duc sa alerg, sa imi pot limpezi gandurile. Stiu ca trebuie sa vorbim serios despre asta, dar acum nu pot, trebuie sa ma gandesc.
    Nu a zis nimic, imi da un zambet sters si da din cap in semn ca da.