Revenge of the Dead - H.S.

Chapter I - Pilot (Part 1)

Aveam 15 ani...

Era o zi normală de weekend, iar eu și părinții mei ne bucuram de ceva timp doar pentru noi.

Mama îi ținea predică lui frate-miu, Mark, despre faptul că nu ar trebui sa facă diverse lucruri (prostii de ale lui), în timp ce se chinuia să gătească ceva comestibil (nu se prea pricepe), dar eu nu dădeam prea mare atenție discuției lor, deoarece eram prea ocupată cu antrenamentul.

Tatăl meu, David Weaver, este șeful unei corporații ce luptă impotriva Mafiei de când avea 25 de ani (în prezent are 40 de ani), iar mama, Aleksandra Weaver (inițial Petrova) a fost mâna sa dreapta dintotdeauna. Eu, mezina familiei, am decis că nu vreau să am de-aface cu acea lume rece și plină de sânge, în care ura și răzbunarea conduc, dar tata a insistat să mă pregătească în caz de orice eventualitate.

Trebuie să recunosc, nu îmi displăcea să lupt, mă făcea să mă simt puternică și sigură pe mine, așa că am acceptat să mă antrenez alături de fratele meu, care a vrut de la bun început să calce pe urmele părinților noștrii.

Imediat după terminarea antrenamentului (la care a participat și fratele meu după numeroase interdicții ale mamei în legătură cu orele tărzii, băutura etc), tatăl meu a primit un telefon. Nu am auzit conversația, dar după încheierea apelului zâmbetul larg de pe fața acestuia a dispărut, iar el, mama și fratele meu au plecat înarmați,  fără să îmi spună ce se întâmpla.

*

Ora 00:00 A.M. ...

Familia mea este plecată de 12 ore de acasă, iar eu nu puteam face nimic pentru a da de ei. Telefoanele erau inchise, ca de fiecare dată când mergeau într-o misiune. Aveau la ei doar telefoanele ce le-au fost date pentru chemare întăririlor în caz de urgență, de pe care nu puteai apela decât numărul de urgență al corporației.

Așteptarea mă înnebunea. M-am așezat pe patul din dormitorul meu și așteptam un semn care să îmi arate că totul este bine.

*

Telefonul sună. E ora 2:45 A.M. Adormisem, iar sunetul telefonului m-a readus la realitate. Am răspuns, iar o voce aspră tună în telefonul ce se afla la prea mare apropiere de urechea mea:

Necunoscut: Dacă vrei să îți mai vezi vreodată familia vino acum în fața liceului în care înveți... a grăit vocea plină de ură a necunoscutului.

Rebekah: Dacă te atingi de vreun fir de păr din capul vreo unuia dintre ei, îți jur că...

Necunoscut: Tic tac...a spus el întrerupându-mă... Timpul trece!

Am închis telefonul șocată. Vroiam să plâng, dar nu puteam, ei aveau nevoie de mine, iar eu trebuia să fiu puternică.

M-am dat jos din pat și m-am îndreptat spre garaj. Am luat două pistoale (în caz de orice), vesta anti-glonț, cheile de la mașină și am plecat. Știam că nu e bine ce fac, nu îmi era permis să ies din casă pe durata misiunii acesteia, cu atât mai puțin să mă întâlnesc cu dușmanul însuși, dar nu aveam de ales...

Eram în fața școlii. Străzile pustii mă înfricoșau, dar nu aș fi arătat asta pentru nimic în lume. Am intrat cu grijă în liceul care pe timp de noapte era atât de diferit. În mine se dădea o bătălie inimaginagilă, nu știam ce voi face, ce voi zice, nici măcar nu știam ce mă așteaptă... Mi-am scuturat ușor capul pentru a scăpa de imaginile terifiante ce îmi străbăteau mintea. Trebuia să mă controlez, să fiu rece și insensibilă.