Sirius

Paisprezece

DEACON

1 Decembrie

Plămânii mi se umflau cu presiune, împrăștiind de-a lungul venelor mele un mănunchi de foc. Trebuia să mă opresc, pentru că trecuseră două ore şi sângele mi se alarma inconştient prin cap. Dar nu m-am oprit, fiindcă nu mai ştiam cum să mă opresc.

Înspre subsol se strecura ritmul energic al melodiei Run de la Awolnation şi tot ce se întâmpla mă încuraja să continui.

Am inspirat o gură adâncă de aer, lăsând să aprindă scânteia pe dinăuntrul meu. Înainte să-mi propulsez iar pumnii în sacul de box, cu toată forţa dureroasă din mine, am expirat pe nări tot oxigenul toxic. Gambele îmi tremurau odată cu restul corpului, muşchii îmi zvâcneau pe oase, iar spasmele din stomac mi s-au lipit de şira spinării, arzându-mă în locul sensibil pe care nu ştiusem până atunci că îl aveam.

Loveşte. Loveşte. Loveşte.

Sala se umplu de ecourile loviturilor mele, iar întunericul în care m-am cufundat parcă începea să se lumineze, ori deja eram epuizat complet.

Tot ce ştiam acum era că niciodată nu m-am desfăşurat într-un mediu atât de haotic. Mă refugiasem într-o lume care presupunea să-mi încerce valorile agresive şi să le înalţe până la cea mai ascunsă limită, ca să ştiu când să-mi descarc explozia şi când să o alin, ca să nu o pierd. După încă o lună de zile de când sentimentele mele tot încercau să înoate la suprafaţă, iar eu mai mult le înecam în adâncime, asta era tot ce aveam şi m-a format. Mult sânge negru pe care trebuia să-l vărs, un sac şi două mănuşi.

Să fiu aici, singur, departe de mine şi de familia mea, la distanţă de viaţa lui Deacon Siley şi rahaturile pe care continua să le facă, era tot ce simţeam că mă goleşte. La început doare să spulber tot, să-mi chinui corpul şi să-mi eliberez mintea, apoi devine o rutină pe care nu o mai pot părăsi. Exact cum s-a întâmplat în cazul lui Scar Talles.

Prima dată m-a distrus, iar apoi a devenit obişnuinţă.

E durerea cea mai letală dintre toate, fir-ar să fie. Cine ar fi crezut? Mi-a chinuit conştiinţa cu zâmbetul ei minunat şi felul în care îşi pişca buzele cu dinţii când era furioasă. Pieptul mi-a tresărit la gândul că, în orice alt moment al zilei, aş fi putut să o ţin în braţe fără să-mi fie teamă că procedez greşit faţă de noi. Însă nici asta nu era real, pentru că eram oameni, iar oamenii sunt extrem de complicaţi.

Mi-a răspândit durerea prin interiorul oaselor din clipa în care mi-a vorbit şi mai târziu până când mi-a întors spatele şi a plecat. Şi încă nu puteam pricepe de ce simţeam că nu exist, în timp ce existam, iar ea nu era aici.

Inspiră. Expiră. Nu trebuie să mai doară.

Dar încă durea. Şi durerea mă rodea.

Suprafaţa lucioasă de vinil îmi plesni sub articulaţii când mi-am împins degetele în sac, adâncind în profunzime lovitura, de parcă mi-aş fi distrus propriul dezastru cu mâinile goale. Geamătul gutural mi se strecură printre dinţi, pe de-o parte fiindcă voiam să mă opresc şi să-mi trag sufletul, dar pe cealaltă parte ştiam că aveam nevoie să-mi atac singur inima, să o antrenez şi o să învăţ să se coordoneze fără busola mea.

Nu te poţi opri. Nu acum. Eşti prea aproape.

Şi, la dracu, eram foarte aproape. Flexând braţele la nivelul ochilor, m-am aplecat uşor din trunchi, avântând prima dată braţul drept spre sac, apoi cel stâng, şi apoi m-am năvălit asupra lui fără control, lovindu-l şi sfâşiindu-l fără reguli şi interdicţii, fără să ştiu că nu e potrivit să ies din mediul pe care mi l-am format. Mi-am revărsat pumnii şi braţele, mârâind, fără să pun stop, cu nebunia curgându-mi prin gât şi prin artere. Eram eu şi coşmarurile mele din acel moment care s-au revărsat asupra mea. Eram eu, naibii, şi gândurile mele pe care nu ştiam cum să le ordonez, să le fac să tacă sau măcar să le izolez în cel mai întunecat colţ din capul meu.