Demonul șoselelor

Capitoul 2

- Ce ironie a sorții, nu? zic cu glasul răgușit și mă uit în altă direcție.

- Soarta e o prostie, prințeso, totul se întâmplă cu un scop, nu doar pentru că așa a vrut destinul, vorbi cu răceală, aruncând țigara pe care o fumase aproape în totalitate pe jos, călcând-o cu talpa bocancului. Haide să te duc acasă, continuă și îmi deschide portiera mașinii, închizând-o în urma mea.

Il astept cateva minute înăuntru pana vorbeste cu un barbat, acelasi cu care a vorbit si inainte de a incepe cursa, cu care dă mâna, fâcându-și apoi drum către mașină.

- Adresa? mă întreabă după ce ieșim din zona pistei și apăsă accelerația, crescând din ce în ce mai mult viteza.

Îi răspund și mă așez în scaun, vrând să ajung cât mai repede acasă, însă încruntătura de pe fața lui și frâna bruscă pe care o pune îmi face inima să pulseze mai repede ca oricând.

- Ce cauți într-un cartier ca ăla, Angeline? rosti de-a dreptul nervos, privindu-mă adânc in ochi.

Da, ce-i drept, cartierul în care locuiesc nu este unul de genul în care vecinii se întâlnesc săptâmânal la grătare, ziarele sunt lăsate dimineața în fața ușii de la intrare și florile sunt udate zilnic de bunici sau mame, ci este total opusul. Este un cartier rău famat, dar asta e realitatea mea, pe care nu am acceptat-o niciodată și din care nu mi-am dorit niciodată să fac parte și pe care am încercat pe cât posibil să o maschez de-a lungul anilor ca să nu fiu considerată de societate, la fel ca restul celor de aici, o persoana care are probleme cu legea sau chiar o femeie ușoară, căci așa eram văzute de către cei mai mulți.

- Acolo locuiesc, răspund simplu și șters, fiind sătulă de tot ceea ce se întâmplase în seara asta.

- Cu cine? continua cu interogatoriul și nu înțeleg totusi de ce ii mai raspund:

- Cu unchiul și verișoara mea.

- Nu pot să înțeleg cum ai locuit atâta vreme acolo și nu ai fost atinsă de întuneric, prințeso, rosti cu una dintre palme așezată pe obrazul meu cald.

- De unde știi că nu s-a întâmplat asta? îl provoc, iar el surâde amuzat.

- Ești atât de inocentă, dar totuși cu un tupeu pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să-l aibă încât este clar de la o poștă că nu știi multe lucruri legate de această lume, că nu ești implicată în ea. Nimeni nu ar fi îndrăznit nici măcar să pună un deget pe mașina mea, fără acordul meu.

- Poți doar să mă duci acasă? îl întreb obosită.

Voiam să ajung odată acasă și să nu-l mai văd vreodată.

Pornește mașina și în câteva minute, minute în care a condus cu o viteză demențială, suntem în fața clădirii în care locuiesc. O clădire cu un etaj și parter care aproape stă să cadă, in care la parter se află service-ul auto al unchiului meu, iar la primul etaj se află casa propriu-zisă.

Îmi decuplez centura, vrând să cobor, dar mă prinde de încheietură chiar când deschisesem portiera. Mă trage ușor înspre el, sărutându-mi tandru obrazul pe care îl dezmierdase mai devreme.

- Somn ușor, prințeso, să mă visezi, îmi zise cu un rânjet murdar pe buze și mă lăsă în sfârșit să cobor.

Privesc cum mașina sa dispare pe strada murdară, spărgând liniștea de mormânt cu sunetul puternic de roți cu care a plecat, lasând în urma sa un nor de fum și praf și luminile roșii din spate, care dispar la rându lor într-un final atunci când ajung la strada principală.