Poveşti înlănţuite

@AnaB957 (II)

           Drumul pe care urma să pășească părea să fie unul lin, și indiferent de spinii crescuți pe margini, știa că deciziile pe care le va lua vor scrie de acum înainte istoria, prezentul, viitorul!

          Cam ăsta fusese tâlcul discursului ținut de bătrânul Amiral.

         „Toată lumea are așteptări de la mine. Dar eu ce îmi doresc de fapt? Cred că aș vrea... să mă liniștesc...să opresc tumultul ce-mi răvășește gândurile și întreg trupul."

          Cu pași lenți dar hotărâți, Diam se îndreptă spre Casa Femeilor. Știa că, la căldura iubirii ce i-o ofereau cele cinci soții ale tatălui său, își va găsi odihna. Rămăsese orfană de mică, dar celelalte „măicuțe" ale ei au umplut repede golul matern, copleșind-o cu dragoste și grijă. Nu îi lipsise niciodată nimic, ăsta era adevărul și era conștientă de el.

          Zări de departe copiii jucându-se pe pajiștea mătăsoasă și se revăzu alergând cu pletele în vânt după fluturi și bondari. Ardoarea copilăriei dar mai ales dorul de mireasma degetelor fine ale măicuței Abin împletindu-i flori de lăcrămioare în păr i-au smuls un oftat din adâncimile sinelui.

          — Vine Diam, uite-o că vine!

          Corul copiilor îi descrâncenă fruntea și făcu loc seninului iar norii privirii se transformară în lumini. Începu să fugă râzând până în odaia ei, iar locul uniformei de cadet fu luat de un veșmânt alb, vaporos, prin care se întrezărea fragilitatea trupului încă nedefinit.

          „Cine ești tu? Cine vei fi?" rosti contemplându-se în oglindă cu lacrimile rostogolite pe obraji. Luă cu degetul una și o gustă. „Să țin minte gustul lor!".

          Își pieptănă apoi cu grijă părul lung, îl mângâie, îl impleti în jurul degetelor, sorbind cu nesaț parfumul lui. „Să țin minte mirosul !"

         — Stai liniștită, indiferent ce vei alege să fii, bărbat sau femeie, schimbarea va avea loc lent, în timp. Nu te culci seara într-un fel și te trezești dimineața bărbat sau femeie! auzi vocea măicuței Abin lângă ea, urmată de hohote de râs. Te-ai gândit? Ai ales? Nu, nu-mi spune, nu vreau să știu! continuă zâmbind.

          — Mi-e frică! recunoscu Diam.

          — Mă gândesc că nu ești singura care să fi trecut prin asta și până acum n-a murit nimeni! râse iarăși femeia.

          — Ție ți-a fost greu?

          — Nu, deloc! Eu am știut dintotdeauna că vreau să fiu femeie și așteptam cu ardoare momentul. Mă gândeam cum e să fii mângâiată, dorită, iubită. Simțeam visceral nevoia de a purta un copil și de a-i da naștere. Sunt lucruri unice de care doar noi, femeile, ne putem bucura. Prima fluturare a pruncului înlăuntrul tău, lunile de așteptare și speranță, momentul în care, ieșit din vintre, scoate primul țipăt și atinge în zborul mâinilor carnea ta, spasmele de emoție și bucurie la vederea lui. Da, continuă Abin în reverie, iubirea unui bărbat... Apropo de asta, ce se mai aude de Urkan Dur?

          — Nu vreau să discut despre asta! șopti Diam.

          — Înțeleg, nu dorești ca opțiunea să-ți fie influențată în vreun fel. E bine! suspină femeia mângâindu-i obrajii. Ai fi o fată frumoasă! Orice ai alege, eu sunt lângă tine, nu uita! Te las acum să dormi, cred că ești obosită.

          Săptămâna trecu repede pentru Diam, doar nopțile erau grele. Visele chinuitoare pictaseră umbre fumurii sub ochii delicați , în bătălia dintre minte și inimă.

          „Cine ești tu? Cine vei fi?"

          Pe rând, măicuța Abin si Urkan Dur o trăgeau de mâini și nu o lăsau să urce în navetă. „Vreau un copil cu tine!" striga bărbatul.

          „Cine ești tu? Cine vei fi?"

         De cealaltă parte, cadeții îl îmbărbătau: „Hai, frate, universul ne așteaptă, să plouă galaxiile cu stele pe noi!" .

          „Cine ești tu? Cine vei fi?"

         „Sper din toata inima că vei continua tradiția dinastiei Vumar, vei alege să fii bărbat și soldat al bravei noastre Armate. Fă-mă mândru de tine!" tuna vocea bunicului Amiral.

***

          — Cadeți, alinieeereea! se aude vocea a comandantului de divizie.

          Cei cinci cadeți, îmbrăcați în uniforme de culoarea vișinei putrede, revere albe și câte două rânduri de nasturi arămii la tunică, înțepenesc în poziție de drepți într-o linie perfectă. Sunt deopotrivă de frumoși, cu trupuri atletice pe care mușchii se înlănțuiesc precum lianele de un copac, cu tenul de o albeață până la translucid iar ochii scapără de inteligență, agerime și curaj. Ai putea crede că e vreun concurs de frumusețe și totuși, cadeții, sunt cei mai buni elevi al Academiei de Pilotaj Interstelar. Abia mai respiră de emoție.

         — Cine își aude numele este declarat admis! continuă locotenentul. Omn Ab!

         — Prezent!

          — Felicitări!....Kar Mun!

          — Prezent!

          — Felicitări!....Vumar Diam!

          Liniște și freamăt.

         — Vumar Diam! repetă locotenentul.

          — ...

          — Prezent! se aude vocea tânarului gâtuită de tremur.

          Lacrimile coboară șiruind pe obraji. Emoția bucuriei? Înfrigurarea tristeții?

          Asta nu o vom ști vreodată!