Poveşti înlănţuite

@BogdanFlorian92 (I)

          „Va fi iarnă! Și-amuzant, și teribil. Grozav!"

         Aplauzele care izbucniseră în jurul lui îi accentuară migrena.

          Fata se înroșise toată de emoție și trecu pe lângă el fără să-i arunce nici măcar o privire. Nici el nu se uită la ea. Îi știa pe dinafară trăsăturile. De fapt, dacă ar fi avut talent, i-ar fi făcut mii de portrete cu expresiile ei. Avea câte una pentru fiecare emoție. Dacă era tristă, sprâncenele se ridicau ușor la rădăcina nasului, iar pleoapele i se lăsau grele peste ochi. Când era fericită, ochii i se măreau și străluceau de parcă ar fi fost două stele. Acum era rușinata că poezia i-a fost ascultată de toată clasa. La cât e de timida, în veci n-ar fi îndrăznit să o recite în fața tuturor dacă domnul Klaus nu ar fi obligat-o să facă acest lucru.

          — Versuri șchioape și nătânge. Ca și ea. Adelaida pufni înăbușit, iar lui i se umplu gura de salivă. O să verse în curând dacă...

         Se ridică și parcurse în fugă distanța până la ușa clasei. Nu se opri când domnul Klaus îl strigă indignat să se întoarcă în bancă.

          — O să te pic, Michael! Ai să vezi că nu vei absolvi odată cu ceilalți.

          Nu-i mai auzi ultimele cuvinte, ajunsese deja la jumătatea holului. Toaleta părea extrem de departe și își dădu seama că nu mai are timp. Se apleca deasupra ghiveciului de lemn în care se usca o buruiana ornamentală. Doamnei Burch îi plăceau prostiile astea. Toate coridoarele şcolii erau pline cu palmieri pitici, filodendroni și alte chestii verzi cu nume stâlcit.

         Nu ieși nimic din el, doar o spumă gălbuie. Normal, nu mâncase nimic de ieri, iar mirosul mâncării de la cantina școlii pătrunsese pe fereastra deschisă. În mod paradoxal, i se făcuse greață, nu foame.

          Soneria care vestea sfârșitul orei îi săgetă tâmplele, dar durerea de cap slăbise oarecum. Putea să vadă mai clar fețele îngrijorate ale lui Mark și Ben, prietenii lui.

         — Arăți ca moartea! îl complimentă primul și îi întinse rucsacul pe care îl lăsase în clasă.

         — Mă și simt ca ea, zâmbi Michael alb.

         Își trecu una din chingi peste umărul stâng. Era aproape bine, dar trebuia să evite mirosul puternic de ceapă care venea în valuri pe ferestrele deschise, odată cu adierea vântului de primăvară.

          — Nici ție nu ți-a plăcut poezia Ludmilei. Adelaida se apropiase de cei trei și îi zâmbea lui Michael cu toată drăgălașenia de care era în stare. Cine a mai auzit să scrii despre iarnă când mai e puțin și vine vara?

        Chiar atunci trecu pe lângă ei Ludmila. Probabil că auzise ce spusese Adelaida pentru că pleoapele îi erau aproape închise peste ochii albaștri, iar colțurile gurii i se lăsaseră în jos. Obrajii nu-i mai erau roșii ca mai înainte când profesorul Klaus o lăudase, ci deveniseră palizi ca zăpada despre care scrisese.

         Michael ar fi vrut să se scuze, să-i spună că i-a fost rău și că d-aia fugise din clasă, dar nu fu capabil să scoată nici măcar un sunet.

          — Domnule Michael Oliver, te rog să vii în biroul meu! ACUM!

          Domnul Klaus îl măsura cu severitate pe elevul care îndrăznise să iasă din clasa lui înainte să se sune. Nu-i plăcuse niciodată elevul acesta înalt, cu părul lui până la umeri, negru și inelat ca al fetelor. Nu, n-avea nicio legătură aversiunea pe care o simţea faţă de acel băiat cu faptul că el era mic, îndesat și chel.

         Michael îl privi resemnat. Știa că e în pericol să fie dat afară, dar nu mai conta. În curând, toată lumea va afla că tatăl lui fusese închis în urmă cu o lună din cauză că, beat fiind, omorâse un om într-un accident. Rămăsese singur și nu avea nicio rudă care să accepte în casă un adolescent rebel de 17 ani. Când tatăl lui fusese condamnat, Michael îl rugase pe Johnny Reynard, unul din colegii lui taică-său, să spună că e un văr de-al doilea și că urma să stea la el, altfel cei de la Asistența Socială l-ar fi înhățat ca pe o franzelă. Acum, domnul Klaus va dori să-l vadă pe tatăl lui și astfel se va afla totul.

          Păşi în urma profesorului şi se gândi pentru prima oară că i-ar fi plăcut, totuşi, să absolve odată cu ceilalţi.