Amor de cuvinte

Decembrie roșu

Liniște stranie. Frigul resimțit ca o răcoare de cavou. Am luat un pahar de cristal în care am așternut petale de trandafir negru, pășind măiestuos apoi către nicăieri. Îmi voi turna sângele într-însul și te las să-l guști atent pentru a-mi spune dacă mai port urme de tine prin venele mele muribunde sau mă hrănesc din energia pură a naturii și renasc din cenușă.
Te aștept ca de fiecare dată la același colț de apus străin de infinit ca să ne contopim sinele, devenind cel mai frumos dezastru văzut vreodată de omenire. Sigur n-ai să vii, dar m-aș mulțumi să închizi ochii și să îți amintești de clipele când mă zguduiai din temelii c-o singură privire sau de modul în care îți adoram buclele moi, contrastând perfect cu abisul. Îmi păreai o deosebită operă de artă, o sursă inepuizabilă de inspiratie, sentimente și unicat.
Mi-a plăcut mereu să nu fim doar niște trupuri goale în ale căror inimi își vor face viermii culcuș peste ani, ci să ne răspândim esența, să lăsăm ceva în urma noastră. Acum suntem ruine, nu a mai rămas nici măcar parfumul zilelor în care ne aparțineam întru totul, poate numai secunde reci care par niște veacuri de singurătate.
Te-am adorat sigur, cuprinzător și pentru totdeauna.