Mândrie și prejudecată

Capitolul V

Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia Bennet era
deosebit de strîns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoţul la Meryton, unde
făcuse o avere frumuşică şi se ridicase la rangul de cavaler printr-o suplică adresată regelui, pe
vremea cînd era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase silă pentru ocupaţia şi
reşedinţa sa într-un tîrguşor şi, părăsindu-le pe amîndouă, se strămutase cu familia într-o
casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la
propria se importanţă şi descătuşat de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politeţea faţă de
toată lumea. Cu toate că se simţea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaş; din
contră, era numai amabilitate faţă de fiecare. Inofensiv, prietenos şi îndatoritor din fire, pre-
zentarea sa la Palatul St. James îl făcuse şi curtenitor.
Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deşteaptă, şi deci o vecină preţioasă
pentru doamna Bennet. Aveau mai mulţi copii. Cel mai mare, o tînără fată cam de douăzeci şi
şapte de ani, inteligentă şi cu mult bun simţ, era, prietena intimă a Elizabethei.
Fiind absolut necesar ca domnişoarele Bennet şi domnişoarele Lucas să se întîlnească
pentru a comenta un bal, dimineaţa următoare petrecerii le aduse pe cele dintîi la Longbourn
ca să audă şi să se facă auzite.
― Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă
stăpînire de sine, domnişoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a domnului Bingley.
― Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult.
― Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranţă, asta părea a fi admiraţie. Cred că, de fapt, a admirat-o. Am auzit ceva despre asta, dar nu prea ştiu
bine ce ― ceva în legătură cu domnul Robinson.
― Poate vă gîndiţi la conversaţia auzită de mine din întîmplare, între domnul Bingley şi
domnul Robinson; nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi
plăceau petrecerile noastre la Meryton şi dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulţime
de femei drăguţe, şi pe care o socotea cea mai drăguţă, iar el i-a răspuns prompt la ultima
întrebare: "Oh, cea mai mare dintre domnişoarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista două
păreri în chestiunea asta".
― Pe cuvîntul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărît; asta, într-adevăr, pare să însemne
că... totuşi, poate să nu ducă la nimic, ştiţi.
― Cele auzite de mine au fost mai cu tîlc decît cele auzite de tine, Eliza, spuse Charlotte.
Domnul Darcy merită mai puţin să fie auzit decît prietenul său, aşa e? Biata Eliza! Auzi, să fii
doar acceptabilă!
― Vă rog să nu-i vîrîţi lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om
atît de antipatic, încît ar fi o adevărată nenorocire să fii preţuită de el. Doamna Long mi-a spus
seara trecută că a stat o jumătate de oră, chiar lîngă ea, fără să deschidă gura măcar o singură
dată.
― Eşti absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greşeală la mijloc? întrebă Jane. Sînt sigură
că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu-i.
― Da... pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă cum îi place la Netherfield, şi el n-a avut
încotro şi a trebuit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvîntul.
― Domnişoara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbeşte mult, afară
doar cînd e cu vechile sale cunoştinţe. Cu acestea este deosebit de drăguţ.
― Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atît de drăguţ, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar
pot să-mi închipui ce s-a întîmplat. Toţi spun că-i mîndru de nu-i ajungi eu prăjina la nas. Cred
că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură şi că a venit la bal într-un cupeu închiriat.
― Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domnişoara Lucas, dar aş fi vrut să fi
dansat cu Eliza.
― Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aş refuza să dansez cu el, dacă aş fi în locul tău.
― Cred, doamnă, că-ţi pot promite liniştită că nu voi dansa cu el niciodată.
― Mîndria lui, interveni domnişoara Lucas, pe mine nu mă supără, aşa cum supără
adeseori mîndria, pentru că are o scuză. Nu te poţi mira cînd un tînăr atît de fin, de familie, cu
avere, cu tot ce-şi poate dori cineva, se crede atît de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are
dreptul să fie mîndru.
― Este foarte adevărat, replică Elizabeth, şi aş putea foarte uşor să iert mîndria lui, dacă
n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea.
― Mîndria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea reflecţiilor ei, este un simţămînt
foarte obişnuit, cred. Din tot ce am citit pînă acum, sînt convinsă că este foarte obişnuit,
într-adevăr; că natura omenească este deosebit de înclinată către acest simţămînt şi că foarte
puţini sîntem aceia care nu nutrim un sentiment de automulţumire pentru vreo însuşire sau
alta, reală sau imaginară. Orgoliul şi mîndria sînt lucruri diferite, deşi adesea cuvintele sînt
folosite ca sinonime. Cineva poate fi mîndru fără a fi orgolios. Mîndria e legată mai mult de
părerea noastră despre noi înşine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gîndească alţii despre
noi.
― Dacă aş fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu
surorile sale, nu mi-ar păsa cît sînt de mîndru. Aş ţine o haită de ogari şi aş bea o sticlă de vin
în fiecare zi.
― Atunci, ai bea cu mult mai mult decît ar trebui, spuse doamna Bennet. Şi, dacă te-aş
vedea făcînd-o, ţi-aş lua pe loc sticla din faţă.
Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susţină că ar face-o şi discuţia nu se
termină decît o dată cu vizita.