Conversație cu mine însumi

Eu, tu, eu

Zăbovesc asupra fiecărui detaliu mărunt, ca să nu uit nimic. Îmi trec buricele degetelor peste toate porțiunile sufletului tău cu o lentoare sfâșietoare, atât pentru mine, cât și pentru tine. Nu mă grăbesc, dar nu irosesc nicio secundă, căci ăsta s-ar putea să fie ultimul nostru moment intim. Te simt unduindu-te lângă mine și rememorez toate amintirile frumoase pe care le-am adunat până acum.

Încep să-mi regret decizia de a sfârși relația noastră, dar timpul și-a spus de mult cuvântul. Eu și cu tine am expirat.

Dacă există ceva mai otrăvitor decât stagnarea, este refuzul de a evolua. Până și involuția își are rostul și beneficiile sale dintr-un anumit punct de vedere. Nu vreau să rămân legat de ceva ce mă oprește să cresc, chiar dacă intențiile tale sunt bune. Nu vreau să-mi ignor potențialul doar pentru că țin atât de mult la tine. Știu, sunt egoist, dar iubirea în sine este un act egocentric, un concept ce ține de cum partenerul te face să te simți, de plăcerea personală și de nevoia, dorința și dependența de celălalt. A iubi nu înseamnă nimic mai mult decât de a gravita în jurul unei persoane de care ai nevoie, ori cu care te asemeni – totul se rezumă la nevoile fiecăruia.

Eram atras irevocabil de intrigă și mister, de dominatori și lideri, de tot ceea ce eu nu eram și tot ceea ce mă făcea să mă simt complet. Mă simțeam putred și inutil, simplu și plictisitor și eram întotdeauna interesat de complexitate..., de tine. Erai poezie necitită, ascunsă în fundul bibliotecii, departe de pleve și trântori; urai prostia și lenea și nu pentru că te credeai superioară, ci pentru că te simțeai neînțeleasă. Nu așteptai pe nimeni și nu pretindeai nimic: erai un glob de sticlă, în interiorul căruia creștea o nebuloasă, a cărei esență era tot ce a mai rămas în Cutia Pandorei – speranță. Ți-am zărit spiritul de geniu rece încă de când te-am zărit pe tine. Tăcută, dar nu timidă, introvertită, dar nu intimidată, printre oameni, dar parcă deasupra tuturor. Aveai însă ceva ce te deosebea de romantismul original. Aveai acel romantic pasional ce învinge rațiunea, însă își păstrează idealurile în fața dragostei. Erai o armonie, dar și un tumult de principii și emoții.

Te-am renegat la început. Mă simțeam amenințat de ceea ce nu puteam înțelege. M-am agățat cumva de tine, într-un mod periculos de plăcut și am refuzat să-ți mai dau drumul. Erai o enigmă ce mă provoca necontenit să-i descifrez fiecare mutare, pentru ca la sfârșit să fiu surprins de adevărata ta identitate. Mă intrigai și mă atrăgeai, așa cum n-o mai făcuse nimeni până atunci.

Problema – căci întotdeauna există una – era că începeam să înțeleg cum funcționează regulile jocului tău, iar tu începeai să te îndrăgostești de mine. Fusesem prima persoană destul de curajoasă și de dispusă, încât să îți ofere răbdarea necesară pentru a te deschide în fața ei. Adunam piesele puzzle-lui din ce în ce mai repede și-ți descopeream tainele până când n-a mai rămas nicio piesă de așezat și nicio taină de aflat. Erai a mea și te aveam în palme, ca o floare albă de crin, a cărei petale firave abia mai stăteau prinse. Mă simțeam ca un uriaș care te poate strivi într-o clipită; erai tu, adevărata tu – mai vulnerabilă ca niciodată. Brusc, nu mai înțelegeam ce mă atrăsese la tine: erai tăcută și timidă, erai introvertită și intimidată, omogenizându-te cu banalitatea omenească. Nu te mai diferenția nimic odată ce te-am cunoscut și asta mă speria.

Mă învinovățeam, pentru că destinația nu a întrecut standardele călătoriei... și tu ai fost cea mai frumoasă călătorie pe care am făcut-o vreodată. Mi-am dat seama că mă îndrăgostisem de sentimentul pe care complexitatea ta mi-l provocase. Faptul că nu înțelegeam ceva mă intriga și mă sâcâia deopotrivă, așa că ceva ce inițial îmi stârnise curiozitatea, acum nu mai prezintă niciun interes. Mă plictisisem de tine în cel mai brutal mod posibil și, cu toate că încercam să mă conving că există nelimitate parți bune în autentica variantă a ta, nu puteam să mă simt la fel. Nu mai exista nimic care să mă facă lupt, căci aveam totul în fața mea, gratuit, fără efort, fără ca nici măcar să cer. Erai o carte deschisă care nu aveam de gând să se mai închidă în fața mea și mă lăsai să te răsfoiesc, să te devorez, să te memorez, cu o încredere nesănătoasă în mine. Erai bună; incontestabil bună. Aveai o blândețe ce contrazicea fațada ta dură și un izvor neașteptat de poezie față de placiditatea pe care doreai s-o cultivi. Și, cu toate astea, nu reușeam să te iubesc pentru persoana, pe care am râvnit să o descopăr atâta timp.

Te învinovățeam și pe tine, pentru că mă simțeam mințit. Mă ademeniseși prin însăși misteriozitatea din jurul tău și confuzia pe care o emanai, iar acum totul s-a evaporat ca un nor de ceață ce parcă nici n-a existat vreodată.

Rămânând în preajma ta, te-ai agățat de mine și ai refuzat să-mi mai dai drumul. Dacă așa te-ai simțit și tu, în timp ce eu îmi alimentam dorința de cunoaștere direct din inima ta, atunci îmi regret decizia de a porni la drum alături de tine. Revanșa pe care ți-ai luat-o m-a lăsat plutind în derivă, fără să mai știu cine sunt sau cui aparțin, dacă nu mie însumi. Simbioza în care credeam că trăiam s-a transformat rapid într-o parazitare lentă și dureroasă, în care îmi luai puțin câte puțin din seva ce-mi anima sufletul. Dezmembrându-te piesă cu piesă, ca să ajung la realitatea pe care o țineai închisă, te-am adus la o formă fragilă, precum cea a unei flăcări pâlpâinde.

Ca în orice proces reversibil, am devenit eu sursa ta de hrană spirituală și astfel a început descreșterea mea și revenirea ta. Speram că vei sfârși când vom ajunge la echilibru, dar tu ai continuat să mă torturezi și eu am continuat să mă ofilesc în palmele tale.

Acum, în timp ce-mi scriu testamentul și certificatul de naștere și privesc amuțit la soarele ce mângâie zăpada noroioasă, îmi dau seama că nu știu cine sunt. Scriu despre trecutul meu, pentru că îl cunosc foarte bine; pentru că l-am trăit cu intensitate, pentru că am trecut cu ochii larg deschiși prin fiecare moment alături de tine. Scriu despre trecutul meu, pentru că acum prezentul nu îmi oferă nimic, în afară de singurătate și tristețe. Scriu despre trecutul meu, pentru că viitorul mă înspăimântă și presimt că nu va veni decât cu vești rele.

Nu știu ce să trec la nume și prenume; nu mă mai recunosc. Nu sunt eu cel de dinainte să te cunoască – cel retras, dar curios. Nu sunt nici cel care era împreună cu tine, mi-au pierit curiozitatea și pasiunea cu care te descopeream în fiecare zi. Dar nici cel ce m-ai lăsat nu sunt – cel sensibil și vulnerabil.

Sunt doar un personaj marginal al poveștii ce obișnuia să fie a mea. Privesc cum trec anotimpurile de la masa de lucru și rămân rece în fața tuturor. Nu știu cine am devenit; mă simt pustiu și străin față de tot ce am trăit până acum. Nu mă mai regăsesc în vechea mea rutină, nici în planurile pe care mi le făcusem.

Mă uit în oglindă aproape în fiecare zi, zărindu-mi reflexia și întrebând-o „ce mi-ai făcut?".