Conversație cu mine însumi

Eu, El, eu

Când totul pare în sfârșit potrivit de fericit – nici prea mult, ca să te îmbeți cu beatitudine și să devii irațional, dar nici prea puțin, ca să te amăgești cu ce nu ai –, paranoia se instalează. Te încercuiește la început, abia atingându-ți degetele picioarelor ca un flux treptat, de care nu ești conștient. Nu mai simți nimic, niciun tumult de emoții, nici bune, nici rele, ești doar scufundat într-o liniște binefăcătoare. Tot ce ai citit până acum despre spiritualitate se adeverește a fi aparent adevărat. Poate complexitatea iluminării, fie ea calea spre nirvana sau tranziția ortodoxă de la omenesc la dumnezeiesc, se dobândește prin cele mai simple acțiuni. Și poate nu e necesară o cunoaștere a esenței vieții, nici o rutină meditativă, ci e nevoie doar de capacitatea de a-ți ușura conștiința. De a-ți scăpa inima de greutățile pe care singur le-ai lăsat să se adune, de frica prejudecăților.

Într-adevăr, e posibil să trebuiască să fii puțin nebun, ca să-ți permiți să nu-ți mai pese, dar însăși nebunia e subiectivă. Și mai presus, relativă. Nebunia e percepția diferită a majorității, ori mai exact, diferită față de cei ce dețin puterea să decidă ce e corect și ce nu. Așadar, poate nu e altfel decât a majorității, dar doar o mică parte dintre noi au curajul să și-o asume.

Brusc, toate grijile de dinainte par absolut ridicole. Părerile celorlalți, prejudecățile, regulile impuse de societate, normele de respectat..., nimic nu mai are însemnătate. Tot ce te frământa continuu, gândurile ce nu te lăsau să dormi noaptea, scenariile negative pe care ți le făceai, anxietatea legată de viitor; totul se evaporă, de parcă nu ar fi existat. Aceasta e iluminarea. Aceasta e întunecarea. Acesta e echilibrul dintre acceptarea realității, imposibil de dominat și acceptarea sinelui, imposibil de stăpânit.

Speri ca tabloul acesta pașnic, de apus de soare la malul mării, să nu poată fi niciodată pictat în totalitate. Ai pantalonii ridicați deasupra gleznelor, picioarele cufundate în nisipul umed și încă puțin prea încins, iar valurile se lovesc liniștite de tine. Vântul îți încurcă părul, la fel ca sarea de mare și pielea de pe umeri te ustură, pentru că uitat să te dai cu cremă de soare. Simți o amorțeală în tot corpul, dar e plăcută și nu poți decât să-ți ridici mâinile deasupra capului, întinzându-te puțin și trăgând aer în piept. Cerul te fascinează. Îi analizezi culorile și te întrebi cum de ai ajuns în acest punct, în care nimic nu se mai mișcă, nu ai vreo dovadă a trecerii timpului ori a însăși existenței tale aici. Nu poți să demonstrezi că mai ești în viață, pentru că ești singur, în mijlocul unei plaje pustii. În fața ta se află doar orizontul intangibil și, de fapt, inexistent, iar tu de mult nu mai privești în urmă. Nici nu mai reușești să te gândești la ceva concret pentru mai mult de câteva minute, pentru că altfel ai începe să fii mistuit de întrebări. Rămâi contemplativ la viață, a cărui sens nu l-ai aflat, dar cu care idee te-ai împăcat și la care te gândești câteodată amuzat și admirativ. Poate ai atins starea aceasta tocmai pentru că ai realizat că este imposibil să realizezi mai mult.

Speri să se întâmple ceva cu cel ce ține pensula, dar știi că nu e cu putință. Ar fi egoist din partea ta. Ți-a dat momentul ăsta și, oricât de scurt ți s-ar părea, a tras de timp cât a putut, pictând fiecare fir de nisip în parte. Cum își va termina lucrarea, va trece la următoarea, ca un artist prin în frenezia creația, a cărei protagonist ești tot tu. Dar totul se întâmplă cu un scop, într-o ordine la nivel macro; următoarea lucrarea este furtuna ce succede liniștea.

Nivelul mării se ridică treptat, dar ești atât de hipnotizat de acest sentiment greu de obținut, încât realizezi prea târziu că malul e prea departe acum. Începi să te întrebi cum ajungi înapoi – dacă mai poți ajunge înapoi. Orice ți-a conferit starea asta, fie o persoană, fie un eveniment, ar putea să dispară în totalitate.

Simți cum nivelul apei crește și crește și nu știi dacă o să distrugă toată pictura sau o să te lase exact cât să mai iei o gură de aer. Tabloul pare același. Pictorul a luat o pauză. Se pare că de acum ești singurul care deține puterea în propria lume. Cu toate astea, nu te poți împotrivi îndoielilor că o asemenea condiție ideală e efemeră și ar trebui să te fii pregătit în orice moment ca un val gigantic să măture tot ce ai clădit până acum.

Valurile sunt ca un tsunami, iar vântul te ia pe sus. Norii s-au adunat pe cer și parcă cineva încearcă să sfâșie pânza în două, exact prin mijlocul tău. Poate sunt de fapt aceleași valuri care-ți mângâiau picioarele. Poate era aceeași briză ce-ți încurca părul. Poate era același apus interminabil de soare. Poate în inima ta a încolțit paranoia, făcându-te să vezi lucrurile altfel decât până acum. Poate e exact același tablou. Iar tu nu poți să faci nimic, nu poți să te miști, pentru că acolo te-a pus creatorul tău, spectator al propriului haos sentimental. Dar poate de fapt ai cum să eviți dezastrul ce se dezlănțuie în fața ta. 

Și poate creatorul de fapt nu există, căci creatorul tău ești tu. Și poate nu vrei să te dai la o parte, ci vrei să-ți distrugi opera de artă, să rupi pânza exact prin mijlocul tău, să pui capăt acestei liniști plictisitoare. Și poate însuți tu ai realizat că liniștea de dinaintea furtunii e doar o amăgire, iar paranoia e doar o sabotare. 

Adevărata capodoperă stă în furtună ce va să vină.