*Din perspectiva lui Stefan *
Era o noapte rece si cetoasa.Mergeam cu o lanterna in mana de-a lungul soselei pusti.Dupa ore de mers in care nu auzisem sau vazusem vreun semn de viata mi se arata o lumina care palpaie nu departe de mine.Apropiindu-ma,raman mut.Era masina lui Katherine, rostogolita si sfasiata.
Folosindu-mi forta, rup usa din fata, dand peste Katherine lesinata si plina de sange.O scot cat de usor posibil si fug cat de repede pot spre spitalul orasului.Am impins usa cu disperare strigand dupa ajutor
St:Am nevoie de ajutor! Va rog! Cineva!
Asistenta:Oh, vai!-zise aceasta in timp ce aduse o targa.
In timp ce ea si colegii ei impingeau targa cu Kat pe ea:
Doctor:O vom duce imediat in sala de operație.Are hemoragie interna si probabil cateva oase rupte.Vom face tot ce putem...
N-am mai apucat sa spun nimic, caci au plecat imediat, inchizand usa dupa ei.
Am luat telefonul in mana si am sunat-o repede pe Rebecca.
* Din perspectiva Rebeccai*
Citeam o revista intinsa pe pat cand am auzit telefonul sunand. Era Stefan.Ce s-o fi intamplat?
Reby : Hei! Stefan, ce s-a intamplat?
Stef:Rebecca,vino repede la spital! E Katherine!
Reby : Oh, Doamne! Ce a patit!
Stef:A avut accident de masina! Te rog, grabeste-te!
Reby:Vin acum!
Mi-am luat geanta si cheile si am iesit pe usa.
*Din perspectiva lui Stefan *
Trecuse deja un sfert de ora si nu primisem niciun semn cum ca operatia ar fi decurs bine sau rau.
Stateam in sala de asteptare alaturi de Rebecca si ma mai ridicam din cand in cand si ma invarteam de ici-colo tensionat.
Cand vedeam un doctor in apropiere saream de pe scaun ca sa il intreb daca stie ceva legat de pacienta cu pricina.Raspunsul era, din nefericire, unul negativ.Ba nu cunoaste pacienta, ba nu e gata operatia, ba este o situatie speciala, ba este o operatie complicata.
Tot felul de ganduri imi cutreierau prin minte cand Rebecca m-a trezit spunand:
Reby : Stef! Un doctor iese din sala de operatie!
Acesta a venit spre noi cu o fata neutra, greu de descifrat.
Doctor:Sunteti rude cu Katherine Pierce?
Stef:Prieteni-am corectat eu.
Doctor:Operatia a decurs bine, iar ranile corporale se vor inchide repede.
Am rasuflat usurat.
Doctor : Dar ranile cerebrale nu pot fi vindecate atat de usor.
Reby : Adica?
Doctor : Adica domnisoara Pierce este inconștientă de trecutul ei.Nu isi aminteste nimic clar.Totul va fi in ceata o perioada de timp...
Stef:Cat timp?
Doctor:Nu pot sa va spun, caci nu este nimic sigur.Poate dura o luna, un an, poate fi chiar si permanent.
Stef:Si ce ar trebui sa facem?-intreb eu nesigur.
Doctor:Sa incercati treptat sa ii amintiti de dumneavoastră.Dar nici sa exagerati cu trecutul ei, caci este confuz totul pentru dansa in momentele astea.O puteti vedea, iar maine va fi externata.
Reby : Multumim mult!
Stef : Multumim.
*Din perspectiva lui Katherine*
Deschid ochii incet si ma uit prin camera alba, imaculata...Totul avea un aspect bolnavicios,iar in aer se simtea mirosul de medicamente ce imi înțepa narile.
Usa se deschide cu un scartait alarmant.Doi oameni imbracati in negru apar in incapere.Vedearea mea nu era inca limpede,ci usor stearsa....in ceata...exact ca mintea.
Se uitau la mine cu ingrijorare in ochi.
*Din perspectiva lui Stefan*
E atat de confuza si speriata...nu are cunostinta de ce i s-a intamplat.Sclipirea tematoare a ochilor imi trezesc un sentiment de profunda tristete.
Ce ar trebui sa spun?
Ce cuvinte ar putea descrie bataile frenetice ale inimii mele?
As vrea ca linistea sa-i poata transmite ceva...dar nu poate.
Trebuia sa fiu puternic, sa ii spun ca nu i se va întâmpla nimic rau si ca o voi proteja cu pretul vietii.
Dar cuvintele erau oprite in gâtul meu.
Înghit, cu speranta ca asta ma va ajuta sa dau drumul vorbelor.
Cu glasul reusit, am spus intr-un final:
Stef: Buna,Katherine...Eu sunt Stefan...iar (zic, aruncându-i o privire fetei de langa mine) ea este Rebecca.
Kat:Imi pare bine...
Reby:Si noua ne pare bine sa te vedem...
Kat:Dar....ne-am mai intalnit?
Reby:Esti doar putin abatuta..nu-ti face griji...suntem prieteni...si suntem aici pentru tine.
Stefan:Vom avea grija de tine si nu trebuie sa ai indoieli legat de noi...Este tot ceea ce trebuie sa stii pe momement.Acum,odihneste-te.
Kat:Dar...nu va cunosc...Cum ar trebui sa am incredere?
Nu puteam sa ii raspund deoarece stiam ca are dreptate...
Kat: Încrederea este ceva ce se castiga in timp.Pe parcurs, voi decide eu cu cine raman alaturi si in cine am incredere...Ne vom mai vedea...
Desi nu a spus asta,si eu si Rebecca am inteles ca ne cere, intr-un mod politicos, sa părăsim camera...
Asta am si facut.
Am mai aruncat o privire către fiinta inocenta si temătoare pe care o părăseam....din nou...
*Hey,dear readers,
Asta este si capitolul 10!M-am străduit si sper ca v-a plăcut...După cum vedeti, lucrurile se întorc pe dos in vietile personajelor...dar asta nu va face altceva decat sa palpite actiunea.
Astept pererile voastre! :)
