Jurnal de front

Ziua 13

Recunosc ca am fost reticient cand a venit vorba sa imi astern din nou gandurile pe aceste foi, am avut doar sperante, sperante inocente ca nu o sa ajungem sa ne confruntam cu aceasta teama. Sperante nimicite intr-o dimineata, cand o zarva deranjanta m-a trezit din somnul meu, erau voci, voci ridicate, panicate, voci in care se citea teama, acompaniate de claxoane si de sunete ale cauciucurilor ce se frecau de asfalt, pentru un om ce traieste in Bucuresti aceasta ambianta ar parea perfect normala, dar astazi nu avea sa fie asa, o simpla privire aruncata pe fereastra mi-a infatisat un convoi militar. La prima vedere acesta parea spectaculos, parea ca o zi de 1 Decembrie, cand marea armata isi prezinta forta colosala trecand pe sub Arcul de Triumf, dar aceasta nu era o parada pentru ca oricat m-am straduit nu am putut sa observ soldati in pas de defilare, tot ce am vazut a fost un sir interminabil de vehicule de lupta, sir ce se desfasura pe doua coloane. Primele vehicule pe care am reusit sa le observ au fost tancurile Tr-85, cred ca am reusit sa numar in jur de douazeci, urmate de vehiculele de artilerie HIMRAS care au fost in numar mic, sase ca sa fiu mai exact, la randul lor urmate de vehicule antiaeriene CA-95, ce au depasit vehiculele HIMRAS cu un numar de 10.

Fara sa stau prea mult pe ganduri mi-am luat un hanorac pe mine, cheile si telefonul si am coborat in fata blocului unde in multimea de oameni am reusit sa il observ pe vecinul meu George, un om in varsta la saizeci de ani, carunt si trecut prin experientele vietii.

- Care-i treaba aici domn' George?

Il intreb pe acesta in timp ce m-am apropiat de el, sovaitor si incet in cuvinte acesta imi spune ingrijorat afisand o fata ce si mie personal mi-a dat fiori:

- Credeam ca ai vazut stirile nepoate, dementul ala de Putin si-a bagat armata in Moldova ca sa aiba cale libera spre noi si soldatii nostri se duc la granita.

-Deci vor sa ne atace?

L-am intrerupt de-a dreptul panicat de cele auzite, pielea de pe mainile mele s-a facut ca de gaina, asta in timp ce il ascultam om:

- Au aruncat in aer un avion de-al nostru de spionaj, e clar ca omul e pus pe rele.

Omul nu era un simpatizant al Rusiei, detesta sistemul comunist inca de pe vremea cand Ceausescu il adoptase in Romania, acesta numea Rusia "Ciuma Rosie" pentru ca in opinia batranului exact asa se comporta, cauta sa se extinda pe cat de mult posibil si lasa doar dezastru in urma, in acest moment nu puteam sa ii dau dreptate mai mult de atat.

Toate vocile si susotele de teama au fost in scurt timp acoperite de un sunet asurzitor de elice iar in momentul in care m-am uitat spre cer am vazut un stol de zece sau doisprezece elicoptere IAR-330 Puma, indreptandu-se fireste tot in aceeasi directie. Zgomotul a durat pret de cateva minute, moment in care abia am realizat ca telefonul meu suna in buzunar, in secunda in care am scos dispozitivul am vazut ca ma suna bunul meu amic Filip, om cu care am facut liceul si pe care il consideram frate din alta mama.

- Alo! Care-i treaba frate?

Ii raspund acestuia in maniera in care o fac tot timpul.

*- Salut Cosmin!*

Imi raspunde acesta parca fara vlaga, din gura acestuia nu iesea vocea unui om, ci mai degraba vocea unei stafii.

*- Frate, am primit ordin de inrolare...*

- Cred ca glumesti...

Ii raspund eu ingrijorat in timp ce dau fuga in scara blocului spre cutia postala.

*-Nu vreau sa ma duc... Nu... Nu pot... Nu pot sa merg, vezi si tu ce iad este, am 20 de ani frate... 20... Nu vreau sa mor.*

Spunea acesta, parca printre suspine, patru ani am petrecut liceul cu el si niciodata nu l-am vazut sa planga, acum eram de-a dreptul speriat.

- Ok, linisteste-te frate, totul o sa fie bine!

incercam eu sa il calmez in timp ce cotrobaiam prin cutia postala, moment in care am gasit ce cautam, in mana mea se afla un plic de o culoare aurie avand marimea unui caiet studentesc, titlul acestiua fiind "Ordin de Incorporare in Armata Romana".

- L-am gasit si eu...

I-am raspuns lui Filip, avand la randul meu vocea cu care acesta m-a intampinat la telefon, cateva secunde nu am realizat ce se intamplase, credeam ca nu este adevarat, ca tin in mana doar o alta factura ca de obicei, dar o scurta privire aruncata din nou asupra plicului m-a facut sa ii revin la realitate.

- O sa te sun eu putin mai tarziu...

I-am spus amicului meu in timp ce urcam scarile spre apartamentul meu cu acea hartie in mana, telefonul s-a inchis iar eu am ajuns in casa mea, am luat o foarfeca din bucatarie si m-am apucat sa deschid parca cu reticienta acel plic care intr-un final si-a aratat continutul, am luat hartia alba in mana si m-am apucat sa citesc:

"Draga domnule Marian Cosmin, va aducem la cunostinta ca prin hotararea Ministerului Apararii Nationale, ati fost selectat pentru a fi incorporat in Fortele Armatei Romane in urma amenintarilor externe adresate asupra noastra de catre Federatia Rusa. Cu regret tinem sa va aducem la cunostinta ca aveti obligatia de a lua parte la eventualele lupte ce vor avea loc atat pe plan interior cat si pe plan exterion, dar si ca la nevoie va trebui sa va sacrificati pentru siguranta patriei, cu stima si mult respect, Regimentul 80-Infanterie Bucuresti, Comandant Petre Alexandru"

Deci asta era, o scrisoare in care mi se spunea clar ca sunt trimis sa mor, nu de asta imi era teama, nu mi-a fost niciodata frica de moarte, ba chiar as fi luat-o in deradere in secunda in care as fi vazut-o in fata ochilor, singurul lucru pe care il regret este ca acest razboi mi-a nimicit pe veci dorinta cea mai de pret, dorinta de a avea o familie. Nu aveam de gand sa fug, nu aveam de gand sa ma ascund, stiam ca tot ma vor gasi si nu preferam sa putrezesc in inchisoare, dar astazi era ultima mea zi si aveam de gand sa ma bucur din plin de ea, pana la urma zile ca asta nu urma sa mai am prea curand, natangul de mine nu se putea bucura de liniste cand o avea din belsug, daca as fi stiu...

28 ianuarie 2020, Bucuresti, Romania, ULTIMA ZI DE PACE.