Jurnal de front

Ziua 18

"De ce-ți duci Românie
Copiii departe
Vrei de buna voie
Să-i trimiți la moarte
Doar plâng și suspină
Înconjurați de foc
Sunt eroi ce pleacă
Și nu se mai întorc"

Ultimele mele clipe petrecute acasă au trecut mult prea repede, chiar daca au fost zile întregi pentru mine s-au simțit precum minutele. In mare parte aceste ultime momente au fost alaturi de familia mea, de mama și tatăl meu pe care tristețea i-a copleșit din momentul in care le-am dat vestea, chiar și fratele și sora mea ce deși aveau momentele lor în care mă luau peste picior, acum doar făceau glume pentru a-și ascunde îngrijorarea, până la urmă erau siguri de ce urma să se întâmple, ori mă întorceam ori nu. Astăzi fiind ziua cea mare am decis să îl sun pe Filip, aveam de gând să știu care e treaba cu el deoarece omul încă de când am primit ordinele de înrolare nu a mai răspuns la telefon.
- Care-i treaba frate? Cum mai ești?
L-am întrebat îngrijorat pe acesta.
- Salut amice, scuze pentru absența mea, am fost nevoit să pun la punct niste treburi in zilele astea.
Mi-a răspuns bunul meu amic, evident abatut, se citea teama din vocea acestuia, teama care incet, incet ma cuprindea si pe mine.

 Membrii familiei mele se aflau cu totii alaturi de mine, mama nu a putut suporta gandul ca plec, nici ea si nici restul, dar astea erau lucruri ce nu depindeau de mine. Nu puteam sa imi imaginez ce urma sa se intample, stiam doar ca situatia nu era roz, ani la rand am incercat din rasputeri sa prevenim un masacru, atatea tratate, intelegeri si totul pentru nimic... totul pentru a se ajunge la un alt moment negru ce va fii scris in urmatoarele carti de istorie.

Cred ca era deja ora 13, ne aflam in sufrageria apartamentului meu eu poate pentru ultima data, moment in care acea liniste a fost intrerupta de zgomotele unor roti de masina ce se frecau de asfalt, acestea fiind urmate la scurt timp de un claxon puternic dar scurt. Apropiindu-ma de fereastra am vazut in fata blocului un vehicul de tip HMMWV pe care se citea clar "POLITIA MILITARA", iar la nici doua secunde am auzit batai la usa, moment in care m-am indepartat de fereastra, stiam deja cine ma cauta, stiam si motivul, dar nu stiam cum vor reactiona, ma asteptam ca in orice moment sa incerce sa sparga usa si sa ma ia pe sus, dar aparent acest gand a fost inlaturat rapid. Deschizand usa am putut sa observ trei barbati, doi dintre acestia stateau in spatele primului, aveau arme de asalt in mana, asta in cazul in care as fi opus rezistenta m-am gandit, dar nu le tineau indreptate spre mine, cel ce se afla direct in fata mea parea a fi un ofiter trecut nu cu mult de varsta de 50 de ani, avea o mustata deasa prin care se puteau observa fire subtiri albe, isi tinea mana la spate si imi arata o privire parca prietenoasa.

- Buna ziua domnule! Presupun ca deja ati fost instiintat cu privire la ordinul obligatoriu de incorporare.

A deschis acesta conversatia pe o voce calma si respectoasa, in ciuda faptului ca eram cu mult mai mic in varsta.

- Da, am primit scrisoarea, chiar acum petreceam ultimele mele momente cu familia.

I-am raspuns omului in timp ce mi-am miscat umarul drept mai in spate, lasand vedere libera in interiorul apartamentului.

- Eu sunt Locotenent Stana Alexandru! Am fost trimis pentru a va lua personal, tinand cont de faptul ca a trecut o perioada de cateva zile de cand ati primit scrisoarea.

Nu am mai spus nimic, doar am dat din cap in semn de aprobare, am intrat in sufragerie si mi-am imbratisat familia ce acum parea amutita si cu un ultim gest al mainii in semn de salut am iesit pe usa alaturi de cei ce ma asteptau, privind in jurul meu am inceput sa realizez cat de mult o sa imi lipseasca galagia vecinilor, sau a copiilor din fata blocului, lucruri pe care le uram dar carora o sa le duc dorul. 

Asa dar, cu rucsacul in spate si cu teama in inima plec pe un drum necunoscut, Dumnezeule, stiu ca nu mi-ai dat niciodata suficiente motive sa cred in tine, dar daca vrei sa imi dovedesti ca existi atunci Tu stii cel mai bine ce ai de facut.