~Lumi diferite~

1

-De ce țipi la mine? Crezi că vom rezolva această problemă cu țipete? îi spun eu cu un ton destul de ridicat.. deși nu-mi stă în fire să vorbesc cu o tonalitate așa ridicată, el mă înțelege pentru că în momente de genul acesta mă transform, devin o fire mai agresivă si mai rea..deși eu în viața de zi cu zi sunt o persoană calmă și timidă de cele mai multe ori.

-Iartă-mă, dar sunt la fel de stresat ca și tine.. nu mai sunt în stare să gândesc rațional. Dar sincer acum, ce vrei să fac? Cum vrei să vorbesc cu tine în astfel de momente??

-Oricum!!! Dar să nu țipi. Știi că sunt foarte sensibilă.. nici nu apuc să termin propoziția că deja încep să plâng.

Încă din copilărie am fost așa din cauza tatălui meu, de fiecare dată când mă certa sau ridica tonul la mine eu plângeam chiar și atunci când știam că nu am greșit cu nimic. Iar după asta spunea replica aceea tipică taților "De ce plângi? Crezi că mă impresionezi?" Și după ce zicea asta plângeam mai tare.. mă duceam în baie și mă așezam în colțul meu numit și "colțul lupului singuratic".

Dar cu toate astea, îi mulțumesc că a făcut lucrul acesta pentru că m-am făcut mai puternică. Dar sunt momente care îmi scapă de sub control și izbucnesc în plâns... îmi aduc aminte de copilărie. Exact cum se întâmplă și azi, în această zi de toamnă în care frunzele aurii respectiv roșiatice cad ușor ușor pe sol. Soarele strălucește cu o lumină foarte caldă, chipurile persoanelor grăbite si agitate la această oră, respectiv 9 dimineața sunt așa de luminate încât le poți vedea expresia facială chiar și în momentul grăbirii lor.
 
Mă vede plângând și se apropie de mine ușor ușor, îl observ că vine înspre mine și plec, mă duc afară să-mi limpezesc gândurile, pentru că ce se întâmplă acum este prea mult pentru mine.. pentru amândoi. Nu îl acuz pe el de acest lucru, suntem amândoi implicați în asta și la fel de responsabili doar că, totul a fost așa de repede încât nu știu ce să fac sau cum să reacționez. E prea mult!

Suntem foarte diferiți, din toate punctele de vedere poate și din acest motiv ne-a luat atât de mult timp să acceptăm faptul că simțim ceva unul pentru celălalt.
Pot spune că suntem din lumi diferite, nu avem absolut nimic în comun cum ar fi: o amintire din copilărie sau un sentiment din adolescență orice.. nu, nu avem absolut nimic în comun si acest lucru e foarte ciudat pentru că majoritatea lumii spune că persoanele care nu au nimic în comun nu se potrivesc pentru că nu au despre ce să vorbească sau nu au ce lucruri sa facă împreună că fiecărei persoane îi place să facă altceva DAR.. pentru că noi am ajuns să ne iubim foarte mult am ajuns să facem lucruri pe care nu credeam că o sa le facem vreodată. Adică pentru mine cel puțin, asta înseamnă o relație adevărată, să ajungi să faci imposibilul pentru persoana iubită sau lucruri care nu ți plac doar de dragul acesteia.
Și dacă nu avem lucruri în comun asta nu înseamnă că nu avem despre ce să vorbim, dimpotrivă, tocmai asta e cireașa de pe tort, în această relație ajungem să cunoaștem lucruri noi despre cealaltă, despre pasiunile celuilalt. Învăț lucruri noi pe zi ce trece de la el, iar el de asemenea de la mine și acest lucru ne unește mai mult decat înainte.

                               ***
Stau afară, pe o bancă destul de ruginită din cauza folosirii regulate a diferiților oameni din acest cartier, stau și mă uit la oamenii care sunt din ce în ce mai grăbiți pe minut ce trece.
În această viață.. o să constatăm că nu ne mai trăim în prezent, că ne grăbim să ajungem intr-un loc unde nici măcar noi nu știm unde. Ne grăbim pentru că așa fac toți.
Nu am văzut niciodată o persoană care să se oprească din mulțime și să realizeze că nici măcar nu știe unde se duce sau de ce se grăbește.
De ce să aștepți ziua de mâine? De ce să te gândești la viitor? De ce nu trăim prezentul așa cum este el? Cu bune si cu rele. Așa de repede trece timpul încât nici nu ți dai seama când crești sau când te dezvolți tu ca om. Ajungi să trăiești pentru trecut si viitor, dar nu și pentru prezent. Acesta fiind cel mai important din ecuația numită Viață. Dacă nu trăim prezentul, cum să avem așteptări pentru viitor, de ce sa regretăm pentru trecut? Ca să ce?
De ce oamenii aleg să sufere în loc să-și vadă de viața lor. Oamenii trebuie să trăiască viața la maxim.. trebuie să ne axăm doar pe prezent, trebuie să ne gândim că poate mâine nici nu o să mai fim.. de aceea trebuie să ne bucurăm de viață, nu să suferim. Oamenii ajung să sufere din ce în ce mai mult si poate că din nimicuri și nu este ok pentru că în majoritatea cazurilor se ajunge la suicid.

Admir peisajul de toamnă. Este foarte frumos, soarele îmi încălzește si luminează fața în același timp. Este foarte plăcut să admiri peisajul în momentele nu chiar așa plăcute (fericite) Vântul adie ușor prin părul meu, brunet fiind, care se asortează cu nuanțele frunzelor din copacii care sunt așezați lângă băncuța ruginită pe care stau.
Pot să îi simt prezența și de la această distanță. Când se apropie de mine îi simt parfumul pulverizat pe hainele lui, acestea fiind subțiri deoarece este o zi foarte frumoasă de toamnă. De ce vine? Aș vrea să fiu singură câteva clipe ca să mi limpezesc gândurile, ca să admir peisajul, să simt natura și să mă gândesc la orice, să-mi amintesc de lucrurile frumoase din viața mea ș.a.m.
Îi simt prezența din ce în ce mai apropiată de locul unde mă aflu eu.. inima începe să-mi accelereze din ce în ce mai mult, mă simt ca prima oară când ne-am întâlnit. Aveam foarte mari emoții.

-Știu că vrei să fii singură și să te gândești, eu nu am venit ca să te întrerup, am venit aici ca să-ți fiu alături, să ți admir chipul luminat de soarele de pe cer, să stau cu tine. Atât îți cer, să stau cu tine pentru că te iubesc!

-Și eu te iubesc mult, doar că vreau să mă gândesc și să mi limpezesc gândurile. Poți să rămâi cu mine dacă nu mi distragi atenția și dacă mă lași să visez.

Am rămas amândoi pe acea bancă ca doi îndrăgostiți la prima lor întâlnire.