Visul prejudecății: Vocea destinului

Pagina 7

se mariseră, din cauza fricii bruște ce îl încorda pe Manuel.

        Manuel se ridică brusc în şezut, iar ochii săi se mişcau necontrolat, înconjurând toate părțile din camera întunecoasă. Gâfâind şi cu gura căscată, acesta făcea ca aerul să facă un fel de ,,du-te, vino!", imprăştiindu-se nervos În încăpere.

        Lui Manuel nu i-a fost niciodată frică de întuneric, însă parcă ceva îl neliniştea la maximum, sfidând liniştea nopții ce se năpustea asupra lumii.

        Eva deschise ochii, apoi clipi de câteva ori pentru a îşi alunga oboseala din ochii umezi şi somnoroşi, care tenta subconștientul să o adoarmă imediat cum îi închidea. Însă Eva, observând neliniştea lui Manuel, îşi trânti plapuma de pe picioarele ce au devenit înfrigurate.

        — Ce este, Manuel? întrebă cu îngrijorare în glas Eva şi ridicând sprâncenele, care formau un chip trist, profund îngrijorat.

        — Am avut un coşmar! zbieră lugubru Manuel, întorcând într-o fracțiune de secundă capul, iar ochii lui se fixaseră pe consoarta lui.

        — Vai de mine! zise Eva, atingându-şi uşor bluza de pijama roză, ce se strâmtă în zona pieptului. Eva îşi deschise larg mâna pe piept. Ce ai visat? adăugă ea, cu un murmur ce Manuel îl înțelegea suficient de bine.

        — Păi, zise Manuel lungind cu mult ultima literă şi băgând capul în pământ, l-am visat pe Alonso, adăugă el, împreună cu un suspin adânc. Mai ştii când a