Leoaică tânără, iubirea (1964)

9.4K 19 2

de -blonda01

de -blonda01

Leoaică tânără, iubirea
Nichita Stănescu

-încadrare în neomodernism-

936 cuvinte

Nichita Stănescu a fost un scriitor postbelic a cărui operă se încadrează în neomodernism. Poezia "Leoaică tânără, iubirea" apare în cel de al doilea volum al autorului "O viziune a sentimentelor" publicat în 1964, volum ce surprinde iubirea ca sentiment extatic, o forță cosmică ce guvernează întreg universul poetic. În acest sens, viziunea asupra lumii a lui Nichita Stănescu este în strânsă legătură cu viziunea acestuia asupra iubirii.

Neomodernismul este o orientare din anii 60'-70' care ilustrează redescoperirea sensibilității creatoare, a emoției estetice și a înnoirilor la nivelul limbajului poetic, după un deceniu în care literatura română a fost ideologizată politic. Poeții neomoderniști precum Nichita Stănescu, Cezar Baltag sau Ana Blandiana au încercat sa refacă legăturile cu literatura modernistă din perioada interbelică. Astfel, opera se încadrează în neomodernism prin ineditul abordării temei, prin natura metaforelor și imaginilor artistice create și prin modalitatea specifică de organizare a elementelor prozodice. De altfel, universul poetic stănescian se bazează, așa cum afirmă Nicolae Manolescu, pe "o metafizică a concretului și o fizică a emoțiilor", mai precis pe dematerializarea concretului și materializarea abstractului.

Tema este iubirea și surprinde întâlnirea neașteptată a ființei poetice cu acest sentiment și transformările pe care le produce trăirea sentimentului.

Titlul este o metaforă și reflectă procedeul poetic specific lui Nichita Stănescu, acela al materializării abstractului. Astfel, iubirea este văzută metaforic în ipostaza unei leoaice tinere, metafora fiind susținută de apoziția "iubirea".

Poezia este structurată în trei strofe inegale ce corespund celor trei secvențe lirice, prima secvență surprinde întâlnirea eului poetic cu iubirea, a doua secvență poetică configurează, într-un tablou cosmogonic, transformările generată de iubire, de instalarea sentimentului, iar ultima secvență ilustrează conștientizarea de către eul poetic a transformărilor survenite în urma iubirii, sentimentul fiind proiectat în absolut.

Simetria compozițională este asigurată de metafora leoaicei care, în incipitul poeziei, este însoțită de epitetul "tânără" ce sugerează un sentiment juvenil, neexperimentat, iar, în finalul poeziei, leoaica este însoțită de epitetul "arămie" ca sugestie a evoluției în timp a sentimentului.

Fiind o confesiune lirică, tipul de lirism este subiectiv, asigurat de prezența pronumelor personale la persoana întâi „mi",„mă",„-m" și a verbului la persoana întâi „am dus" și reflectă sentimentele eului poetic generate de iubire.

Prima strofă a poeziei, reia, în primul său vers, metafora prezentă în titlu "leoaica tânără"căreia îi este asociat sentimentul de iubire, abstractizarea concretului fiind un procedeu întâlnit în opera lui Nichita Stănescu. Astfel strofa surprinde momentul instalării și concretizării existenței sentimentului de iubire, tabloul creat reliefând o vânătoare ritualică întrucât leoaica pândește "mă privise-n încordare/ mai demult" și atacă prada "mi-a sărit în față" și "m-a mușcat leoaica azi de față". Întâlnirea se petrece spontan și valorifică în manieră neomodernistă mitul zburătorului, iubirea fiind percepută de către eul poetic ca sentiment extatic. Însă, în ciuda spontaneității cu care apare, sentimentul există în sufletul eului poetic în stare latentă, iar totodată se remarcă caracterul viclean al iubirii și imposibilitatea sustragerii. Structura "colți albi" creează o imagine oximoronică ce sugerează pe de o parte brutalitatea și agresivitatea ("colții") iubirii, cât și puritatea acesteia prin sugestia albului și surprinde instalarea iubirii ca certitudine. Reiterarea cuvântului "față" în ultimul vers reliefează efectele devastatoare ale iubirii ce vor ajunge să producă schimbări la nivelul percepției eului poetic în raport cu natura cât și cu sinele.

În cea de-a două strofă este reliefată transformarea bruscă a naturii prin adverbul "deodată" din versul "Și deodată-n jurul meu, natura" și se conturează sugestia reorganizării lumii prin intermediul iubirii. Cercul, simbol al perfecțiunii creează o imagine cosmogonica în raport cu elementul acvatic "se făcu în cerc... Ca o strângere de ape", fiind o sugestie a unei noi geneze. Astfel, iubirea este o forță cosmică capabilă de a transforma percepția omului asupra naturii și a lumii, noul univers creat fiind subordonat legilor iubirii. Expresia "Și privirea-n sus țâșni" sugerează faptul că ființa poetică se proiectează prin intermediul simțurilor în înalt prin transcendere în planul ascensional. În ultimele două versuri este surprinsă noua lume în care se proiectează ființa, conturata după principiul armoniei absolute, astfel "curcubeul"este asociat armoniei coloristice, iar auzul asociat ciocârliei subliniază perfecțiunea muzicală, metamorfoza lumii fiind reliefată de prezența verbelor la perfect simplu.

Ultima secvență poetică surprinde conștientizarea schimbării definitive a ființei guvernată de sentimentul iubirii, schimbarea ireversibilă fiind conturată de prezența verbelor la perfect compus. În primele două versuri ale secvenței "Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă și la bărbie", eul poetic observă schimbări la nivelul percepției propriului eu, mâna, tâmpla și bărbia constituind motive ale cunoașterii prin văz, ale contemplației și cunoașterii prin intermediul logosului. Repetarea conjuncției "și" are rolul de a descrie succesiunea momentelor unei vieți încărcate de iubire, în care sentimentele dominante sunt fericirea și împlinirea: "și alunecă-n neștire/pe-un deșert în strălucire". Metafora "deșert în strălucire" subliniază noua lume creată sub influența iubirii și imposibilitatea evadării din această lume, strălucirea sugerând perspectiva mitică. În finalul poeziei este surprinsă evoluția în timp a sentimentului de iubire și capacitatea iubirii de a subordona ființa prin epitetul metaforic "leoaică arămie", iar în versul "cu mișcările viclene", viclenia surprinde faptul că iubirea este o forță cu rolul de a transforma ființa, sentimentul fiind eternizat "încă o vreme/ și-ncă o vreme". Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă pentru „obiectul" iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă.

La nivel prozodic, se remarcă folosirea ingambamentului, poezia fiind organizată în trei strofe inegale, cu masură variabilă și ritm interior.

În concluzie, noutatea viziunii poetice, asocierile metaforice surprinzătoare, concretizarea abstractului cât și materializare a concretului, ambiguitatea sensurilor dau acestei poezii un caracter neomodernist.

Atenție:

1) NU ESTE ARTĂ POETICĂ AȘA CUM MENȚIONEAZĂ MAJORITATEA CĂRȚILOR DE COMENTARII ȘI MAJORITATEA ESEURILOR. DE FAPT NU SE POATE VORBI DESPRE ARTA POETICĂ DUPĂ MODERNISMUL INTERBELIC

2) NUMĂRUL DE CUVINTE ESTE CEL NET, NU CEL BRUT, ÎNTRUCÂT CEL BRUT ARE 989 DE CUVINTE.