Utopie în secret

Marmoris

       Întemnițat în zăpadă și mocirlă, împresurat de tone de marmură, se trezea la moarte Rismarom, orașul de la capătul lumii.

​       În noua dimineață, soarele strălucea undeva, pe cerul altui univers, căci locuitorii deșertăciunii nu aveau trebuință de astfel de banalități. Lumină, cântec, credință erau termeni jignitori pentru mințile instruite ce îmbrobodeau cu obscurantism fața pământului. Cel mai bine pentru recuzați era să-și țină capetele plecate și să nu piardă vremea pe idei iluzorii. Căci în Rismarom nu era timp pentru întrebări lipsite de răspuns, delicateți în principii sau speranțe promițătoare. La propriu, nu era timp! Pentru că, înainte ca acestea să cunoască materializarea, tălpile se bătătoreau și palmele sângerau. Truda fără folos era legea, iar cei care cutezau să caute un trai mai bun piereau înmărmuriți în groapa de gunoi a naturii, plină cu oameni. Iar într-un abis absolut al valorii, exista o oarecare statornicie, întrucât, deși nu se putea mai bine, nu se putea nici mai rău.

       Cu toate acestea, în răstimpuri, câțiva năpăstuiți se aventurau dincolo de hotarele lumii. Veneau din toate colțurile și continuau chiar mai departe decât însuși Rismarom, mânați de ultima firmitură a unui crez veștejit. Cu ochii pe curcubee imaginare, se lăsau convinși de legende, după care, în mod inevitabil, piereau din ura zeiței. Marmoris fusese, cândva, o fecioară blajină, superbă și îndrăgită, dar, în moartea sa zbuciumată, blestemase omenirea pentru miile de ani ce urmau. Se spunea că, la momentul acestei povestiri, ea se odihnea pe vârful celui mai înalt munte, vecin cu Raiul și înrădăcinat în Iad. Tânăra era prinsă, chiar și atunci, într-o gigantică statuie din marmură sidefie, ce stătea drept veche coroană prefunerară din partea unui admirator refuzat. Legenda nu elucidase finalul criminalului, dar prevedea că cel care se dovedea demn de a o întâlni pe Marmoris era cruțat de blestem.

       „Mituri pentru cei slabi", concluzionă Hugo, în timp ce își făcea drum prin zăpada infectă. Ceea ce contesta el, de fapt, nu era existența zeiței, ci capacitatea ei de a ierta.

       ─ Rămâi cu bine, tată! îi spuse moșneagului său, îndepărtându-se de casa părintească.

       Ochii triști îi oftau de durere. I se rupea sufletul știind că își lăsa familia în grija altcuiva, dar nu era cale de întoarcere. Loialitatea îndârjită de care dădea dovadă nu îi permitea să rămână la puținul confort în care trăise până atunci.

       Cu pasul ferm și umerii ușor aplecați din pricina unui bolovan invizibil, preluat de la Sisif, se apropia încet de Granița de Est. Căteva priviri curioase îi urmară mișcările până la zidul fortificat, după care își pierdură interesul. Fu întâmpinat de un gardian nebărbierit, cu ochii ascunși de căciula sufoasă. Acesta, odată ce îl observă, își puse vinul deoparte și se ridică în picioare. Totuși, meseria lui era complet inutilă, întrucât autorităților nu le păsa de cei care plecau, iar, de întors, nu se mai întorcea nimeni. Bărbatul își drese glasul sonor, în timp ce îl scruta cu privirea pe Hugo. Cu un oftat, ridică macazul porții de fier, dar numai după ce dădu pe gât cana cu alcool, în memoria necunoscutului din fața lui. Pentru el, era ca și mort.

       După ore nesfârșite, zăpada începu a se risipi în urma călătorului, dar gerul rămăsese la fel de înțepător. Nu numai că nu se mai putea distinge conturul orașului, dar Hugo nici măcar nu mai știa în care parte să se uite după el.

       ─ Eh, drăcie! spuse el, plin de năduf, către neantul în alb murdar de unde venise.

       Se întoarse în direcția pe care apucase, călcând cu patimă, enervat pe propria personă, căci din vina lui fugărea povești pentru copii. Cercetă timid interiorul buzunarului drept de la cojoc, oprindu-și degetele în jurul unei sfere dure și reci. Grăbi pasul, ajutându-se de o lacrimă caldă împotriva frigului. Cu gândul pierdut în amintiri sfâșietoare, alunecă pe marmura ce înlocuia acum zăpada, luând cu asalt suprafața acesteia. Își simți plămânii dezbrăcați silit de aer și, când inspiră din nou, parcă nu îi mai ajungea. Se târî în genunchi, cu palmele pe marmura înghețată, gâfâind și căutând aer proaspăt. Dar nu era de găsit. Scoase mărgeaua azurie și o strânse în pumn până când își perforă palma cu unghiile. Se adaptă, într-un final, la noile condiții și se forță să ajungă pe picioare.