Acum sau niciodata

Capitolul 1

-Daca lumea ar avea o singura culoare, ce culoare crezi ca ar avea?

-Doamne, Sofia! Ce intrebari ai! rade fratele meu de mine.

     E vineri, de fapt, e prima vineri insorita in care suntem amandoi acasa. A trecut mult timp de cand eu si Marius nu am mai stat intinsi pe iarba in curtea din spate privind norii. Faceam asta des cand eram copii. Pur si simplu intindeam o patura si pierdeam timpul lasand soarele sa ne mangaie. 

      De obicei stateam in liniste, fiecare contempla la propriile preocupari dar cumva era linistitor sa il stiu acolo. Era mai usor sa ma gandesc la probleme sau la tot felul de conspiratii cand il stiam aproape. Nu i-am recunoscut niciodata, dar Marius are darul de a face orice sa para usor.

-Cred ca ar fi albasru,raspunde dupa o scurta tacere.

-De ce? il intreb curioasa

-Pentru ca cerul e albastru, marea e albastra... Albastru inseamna viata deci daca lumea nu ar mai fi colorata in milioane de culori, atunci, probabil ar fi albastra.

      Nu l-am contrazis. Mereu mi-a placut felul lui de a vedea lucrurile. Si eu cred ca lumea ar fi albastra dar nu pentru ca asa e cerul sau marea ci pentru ca asta e culoarea ochilor lui. Daca lumea nu ar mai fi plina de culori, atunci ar trebui sa fie albastra, precum ochii lui care te fac sa te simti protejat. Te fac sa te simti in viata.

-Mergem? il intreb dintr-o data si ma ridic.

-Unde? intreaba luat pe nepregatite.

-Marius! strig prefacandu-ma indignata. Ai uitat cumva de Bella? intreb continuand sa imi joc rolul.

-O doamne, cat e ceasul? sare si el repede si ma urmeaza.

-Suntem in timp, il anunt si imi dau ochii peste cap. Baiatul asta are capul in nori.

    Ne imbracam rapid, el mai rapid decat mine ca de fiecare data si plecam sa o luam de la scoala pe surioara noastra mai mica, Bella.

       Ajungem la timp in curtea scolii si asteptam alaturi de alti parinti sa apara cei mici. Bella este clasa a doua si este un copil introvertit. Are doua colege cu care se intelege destul de bine dar ceilalti copii sunt destul de rai cu ea pentru ca are note bune la scoala.

        De multe ori a venit acasa plangand si povestindu-mi diferite rautati spuse colegele ei. As fi vrut sa pot face ceva pentru ea dar stiu ca e drumul ei. Ea trebuie sa le infrunte. Trebuie sa invete sa se descurce. Din pacate Marius nu e de acord cu mine. Aproape niciodata nu e pentru ca suntem foarte diferiti in ciuda faptului ca suntem gemeni. El e impulsiv, vulcanic, de multe ori iresponsabil. Eu sunt cea linistita, retrasa, mereu sub grija fratelui ei.

      Lucrurile s-au mai schimbat in ultimul an de cand am intrat amandoi la facultate. Aici drumurile noastre s-au departat pentru prima data. Eu am ales arta. El a ales medicina. Suntem la capete opuse. Eu visez, el aplica. Inca locuim in aceeasi casa, departe de parintii nostri si de locul natal si din pacate departe si de Bella, surioara noastra mai mica.

      Fratele meu a stiut ce vrea sa faca din primul moment. Nu imi amintesc cand a fost prima data cand a zis ca vrea sa devina medic. Pentru mine e ca si cand asa ar fi fost mereu. Nu m-am indoit nici macar o secunda ca va reusi. Nici el nu s-a indoit. A facut sa para ca sa intri la cea mai grea facultate din tara e un nimic. Dar el e Marius, nimeni nu se astepta la mai putin.

     Eu am decis sa dau la arte pentru ca nu am stiut ce altceva sa aleg. Imi place sa desenez. As fi vrut, poate, sa incerc la arhitectura dar eu nu sunt Marius. In cazul meu nu conteaza cat de mult muncesc, cant de mult suflet pun, cumva ceva merge prost si esuez. De aceea am ales arta, in arta nu poti da gres. E ceva subiectiv, e viziunea ta, si daca oamenii nu ti-o impartasesc e problema lor. Arta e in primul rand facuta sa te multumesti pe tine, apoi pe altii.