Era o zi obișnuită. Ca de obicei am ieșit în grabă din casa pentru a ajunge la muncă, întârziasem deja zece minute, și îmi pregăteam mintal scuzele pe care urma să i le prezint șefului.
Încă de mică am avut problema întârzierii. Mi-o amintesc și acum pe mama când îmi spunea: "faci totul în ultima secundă, nu știi să te organizezi deloc! Așa vei rămâne pentru totdeauna?" Ei bine am aflat răspunsul.
Chiar dacă eram in întârziere nu aș fi putut să nu-mi beau cafeaua, așa că am intrat în cafeneaua mea de suflet.
In fiecare dimineață, in jurul orei 8:30 mă aștepta un cappuccino cald, o briosa la pachet și un bilețel de încurajare.
La cât de aeriană sunt de multe ori uitam să-l mai plătesc pe Luca, un barman italian care-și deschisese propria afacere împreună cu soția lui. Luca era un băiat grăsuț, zâmbăreț și foarte curios: atât de curios încât îmi știa povestea vieții pe de rost, devenise cel mai bun prieten.
Ieșind în grabă din cafenea, cu brioșa in gură și cu cappuccino in mana, mă îndreptam spre locul de munca gandindu-ma la ce ora sa-mi pun alarma ziua urmatoare pentru a nu intarzia din nou.
Ajunsa la munca mi-am dat seama că lipsea ceva: îmi uitasem cheile de la studiu.
Am inceput sa alerg înapoi către casă gandindu-ma la ce o să-i spun sefului: eram terorizată. Nefiind atenta la drum și alergand atât de repede am dat peste un om varsand cappuccino-ul si, bineinteles, pierzandu-mi echilibrul și căzând deasupra lui. Simteam cum ma inrosesc de nervi si rusine.
Barbatul mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă ridic iar eu, cu capul in jos rușinată am început să-mi cer scuze incontinuu. El încerca să mă asigure că nu s-a întâmplat nimic și că ar trebui sa stau liniștită.
"Cum puteți spune asta? Tocmai v-am stricat geaca. Îmi cer un milion de scuze și insist să vă răsplătesc" - am spus.
"Doamna, nu trebuie sa va preocupați, importantul este că nu v-ați ranit"
După ce m-am calmat și mi-am revenit, am ridicat privirea deoarece acea voce mi se părea cunoscută, prea cunoscută.
"S...Stefan?" - am spus balbaindu-ma.
"Ne cunoaștem? A răspuns.
Inima-mi bătea cu cate 500 de pulsații la minut. Nu-mi venea să cred că era acolo.
"Sunt Amy. Fata care locuia în Italia"
"Amy? Oh Doamne, cât de mult te-ai schimbat!"
"Da, fizic" am spus râzând.
"Îmi face așa multa plăcere să te revăd! Câți ani au trecut?"
"Vreo 8, dacă-mi amintesc bine"
"Ce repede trece timpul și cât de frumos a trecut pentru tine! Ești superbă!" Mi-a spus.
"Îți mulțumesc frumos" am spus asezandu-mi parul după ureche.
"Uite, acum nu pot sta dar dacă vrei ne putem întâlni una din zilele astea pentru a mânca ceva la prânz" mi-a propus în mod neașteptat.
Se schimbase atât de mult, devenise cu adevărat bărbat, dar cu aceeasi ochi puri a unui copilas.
"Sigur!" Am spus destul de entuziasmată.
Emoționată de la acea întâlnire, am continuat drumul către casă pășind încet pentru a-mi analiza gândurile. Priveam in jos, mă simțeam copleșită de sentimente, ba chiar doborâtă de către ele. Mintea mea parcă se întorsese la vârsta de 18 ani. Mă simțeam atât de fragilă și copilă, sentimentele erau amestecate, nu reușeam să le pun in ordine, era o confuzie totala in capul meu.
Într-un final am reușit să ajung acasă, mi-am asezat geanta pe masă, m-am descălțat și m-am aruncat pe canapeaua moale. După câteva secunde am simțit cum mi-a căzut ceva rece pe mâna: plângeam dar nu reușeam să înțeleg din ce motiv. As fi avut o mulțime de motive pentru a o face, dar de ce chiar atunci, de ce chiar după ce-l revăzusem?
Mă gândeam la cum am fost și la cum sunt acum. Mă gândeam cat de mult m-am schimbat și cât de mult s-a schimbat și el: prima mea dragoste, prima mea experiență.
Toate amintirile încercau să-și facă loc in capul meu, simțeam cum urma să-mi pierd controlul și să plâng ca un copilaș care s-a pierdut in magazin cautand-o pe mama sa. Mă simțeam pierdută. Imi doream sa ma pot duce la o casierita draguta si sa o pun sa vorbeasca in microfon pentru a o gasi pe mama. Dar mama nu ar fi venit, mama era atat de departe...
Din fericire toate gândurile s-au oprit din a mă bântui în momentul în care mi-a sunat telefonul. Am răspuns.
"Todi! Unde ești? Te aștept de o oră!" Mi-a spus șeful agitat, de parcă ar fi vrut să mă ștranguleze prin telefon.
"Nu... Adică... Îmi pare rău, domnule, nu mă simt bine" i-am răspuns sughițând din cauza plânsului.
"Ești bine?" M-a întrebat îngrijorat. "Okay, pentru astăzi lăsăm lucrurile așa cum au căzut, îți voi trimite documentele pe mail, controlează-le când te vei simți mai bine"
"Va... Va mulțumesc" am răspuns încet și am închis.
De curând mă angajasem într-o firma legala ca si psiholog. Aveam foarte mult de munca si nu-mi permiteam sa las ceva in voia sortii asa ca am decis sa-mi sterg lacrimile si sa ma apuc de munca.
Jobul meu era unul minunat deoarece imi permitea sa am tot ceea ce-mi trebuia pe plan material cat si personal. Mi-a dat oportunitatea de a ma schimba, de a deveni o femeie realizata amintindu-mi ca toate sacrificiile mele au adus la ceva bun. Inca de mica am fost o persoana ambitioasa si am incercat sa fac tot ceea ce-mi statea in putinta pentru a reusi. Atunci cand sufeream nu ma inchideam in mine, ci ma puneam pe invatat pentru a uita sau pentru a-mi demonstra ca merit ceva mai bun. Nu am fost niciodata un copil eminent, dar am stiut ca nu-mi lipsesc capacitatile pentru a deveni unul. Eu nu invatam pentru nota, pentru laude sau cadouri, invatam deoare imi placea, imi placea sa expun lectia invatata asa cum o intelesesem eu, in profunzimea sa. De multe ori faptul de a analiza cu propria minte ceea ce voia sa spuna acel autor sau teorie m-a facut sa am note mai mici deoarece nu era cuvant cu cuvant din carte. Insa nu m-am demoralizat niciodata deoarece stiam ca nu multi fac asta, nu multi invatau cu sufletul, ci doar cu capul, doar cu memoria. La facultate, insa, totul se schimbase deoarece aveam mai mult spatiu pentru gandurile mele, mai ales pentru ca faceam psihologie. Ceea ce pentru unii era un defect, pentru altii era o calitate si asa reusisem sa intru in acea firma.
Muncisem pana tarziu si decisesem ca era timpul sa sting pc-ul si sa ma duc sa imi fac un dus relaxant si lung. Ziua aceea imi adusese amintiri pe care nici nu credeam ca le mai am. Amintiri pe care le analizam si le aminteam cand cu dor, cand cu durere, cand cu fericire. Iesita din dus am auzit telefonul vibrand: aveam un mesaj de la un numar.
"Hey, sper ca nu te deranjez. Dupa intalnirea noastra "boom" ti-a cazut biletelul tau personalizat pe care era si numarul asa ca am decis sa-ti scriu." am citit emotionata si am decis sa raspund. "Hey! Nicio problema, leneveam doar." "Oh, perfect. Referitor la acea intalnire, ce ai zice daca ne-am intalni sambata in jurul orei 13 pentru a manca ceva impreuna?". Tremuram. Eram atat de curioasa sa aflu ceea ce se intamplase in viata lui de-a lungul anilor incat i-am raspuns fara a ezita. "Mi se pare o idee buna! Unde?"
Dupa ce am decis locatia si ne-am spus noapte buna m-am bagat in pat cu telefonul pe piept lasandu-ma purtata in lumea viselor de catre o melodie minunata.
