Sunt pe marginea prapastiei. Inaintez prin intunericul coplesitor ce omoara orice incercare a luminii de a trezi la viata abisul negru din mintea mea. Simt cum intunericul imi intra in vene. Este rece, dar imi place. Dupa atat de multa caldura si lumina, simt ca am nevoie de asta. Ca si cum as fi gasit umbra dupa o zi caniculara. Nu vreau sa se termine, dar stiu ca se va intampla. Sunt prea comoda si somnolenta pentru orice fel de schimbare acum, nu vreau sa imi schimb situatia, pentru moment vreau doar ca totul sa ramana asa cum este.Intunericul nu se mai termina, iar eu simt cum imi invadeaza din ce in ce mai mult interiorul, cum usuca tot ceea ce nu era uscat deja, cum acapareaza si ultima mea picatura de speranta ca va fi mai bine. Stau nemiscata si, in interiorul meu, sper ca cineva sa vina sa ma traga jos, sa ma opreasca pentru ca stiu ca eu nu sunt capabila sa o fac. Urlu. Ecoul meu prinde constiinta, dar tot nu se transforma in ceva ce ar aduce fericire pentru ca nici macar nu isi doreste asta. Cine sunt ? Doar un fir de praf pierdut. Ce fac? Nu stiu. De ce trebuie sa fie asa? Furia, intunericul, dau pe dinafara, fara sa mai rezist presiunii las sa mai iasa prin strigate disperate si haotice. E fara capat.Sper si am sperat pentru nimic, nimic n-are sens si are. Sunt amortita. M-am saturat. Trebuie sa inaintez. Negrul ma prinde acolo.Nu ma pot misca. Pasesc spre lumina de la capatul tunelului, ca intr-un tobogan. Vantul adie usor, pe interior sper sa ma impiedic, sa ma impinga ceva sau cineva, pentru a nu avea regrete. Stropi la fel de amortiti ca mine cad din cer, cautant si ei lumina, nestiind ca de acolo vin. Poate si eu vin din lumina, dar nu vad asta. Am pasit. Nu pot avea nici o reactie, ma simt ca un fulger incarcat de furie ce loveste pamantul. Apa ma copleseste, ma trage in adancuri flamanda de suflete.
Pot sfarsi asta.
Voi sfarsi asta.
Am sfarsit asta.
M-a prins de mana. Sunt inca aici.
