In umbră

1

Mereu am considerat că am un statut privilegiat și indiferent ce aș face, aș stârni zâmbete iar oamenii ar gândi despre mine că sunt amuzant așa cum sunt, adică diferit și nonconformist.
Viața mea se desfășura simplu. Mergeam la muncă, stăteam cu prietenii mei câteva ore, apoi citeam ore în sir cam tot ce îmi pica în mână… M-am pomenit într-o zi că citeam o carte despre scufundări la mare adâncime… Interesant e că , de fiecare dată când terminam o carte intram parcă într-o transă. Câteva ore petrecute în universul fiecărui autor, mă făcea să văd totul și să împrumut câte ceva din caracteristicile personajelor. Problema asta am avut-o de mic copil…
 Am început sa citesc din clasa a treia cărți de capă și spadă. Spiritul dreptății mă domina și eram la școală cavalerul binelui care apăra domnițele aflate la ananghie sau uneori, colegii mei cei slabi la trup și minte erau protejați de brațul și inteligența mea. Eram un ciudat, dar oarecum admirat copil. Îmi amintesc că odată veneam de la școală și pe drum supravegheam de la o distanță respectabilă o frumoasă colegă de care eram îndrăgostit… da… îndrăgostit. Atât de îndrăgostit eram că în rugăciunea mea de dinainte de culcare îl rugăm pe Dumnezeu să îmi dea acea ființă bălaie ca soție… În fiecare zi plecam de la școală și îmi potriveam pașii pentru a o admira cat mai mult. Părul ei lung și blond lăsat pe umeri, ochii minunat de căprui care aveau o putere uimitoare asupra mea, făcându-ma să uit orice cuvânt ce aș putea să i-l adresez, o curea subțire maronie nelipsită care îi strângea mijlocul cat palma, totul dublat de o bunătate și o inteligență ieșită din comun, mă făceau să îmi doresc măcar să respir aerul care îi intra în pieptul micuț și delicat parcă cu teama de a nu deranja universul.
Mergeam în spatele ei până când intra în scara blocului unde locuia. Uneori zăboveam prin dreptul ferestrei ce credeam că îi aparține având speranța că pot să îi mai văd odată părul ca o raza de soare. Speranța și visul îmi dădea o stare ciudată și oarecum o stare de bine… Nu am văzut-o niciodată în altă parte decât la școală, dar asta nu mă împiedica să îmi fac ritualul zilnic.Adoram tot ce avea legătură cu ea… Iubeam până și fetele din jurul ei ce o încadrau în permanență. Îmi erau antipatice, dar… știau despre ea lucruri ce eu mi le imaginam. Uneori o țineau de braț, iar căldura binecuvântată a trupului ei  se rupea și le oferea și lor din strălucirea ei divină. Îmi era suficient ca eu să le privesc cu vrăjit. Erau preotesele adoratoare ale zeiței Vesta.
  În ziua aceea era mai frig ca de obicei, o zi de iarnă geroasă, mohorâtă și luminată doar de zâmbetul frumoasei mele. Nu anunța nimic bun. Totul se desfășura după ritualul nostru zilnic. Ea, cu încă o colegă mergeau în fața mea povestind amuzate cum profesoara de geografie care avea niște palme micuțe și delicate, s-a chinuit să tragă de părul tuns scurt al unui coleg neastâmpărat, înroșindu-se pentru nereușita ei. Râsul lor nevinovat a fost oprit de bufnitura unui ghiozdan ce a aterizat aproape de frumoasa bălaie. Colegul despre care vorbeau că a pătimit încercările disperate de corecție, auzind râsul lor și probabil ceva din conversație, s-a înfuriat și a hotărât să se răzbune. A aruncat cu ce avea la îndemână și a pornit cu pumnii pregătiți să-și invoce dreptatea. El probabil că nu auzise în viața lui de cavalerism și ceea ce implică asta. Nici prin cap nu i-a trecut sa se sacrifice pentru zâmbetul unei frumoase aflate la ananghie. El își dorea să oprească râsul batjocoritor al fetelor cu orice preț. Costel, așa era numele lui, roșu de furie, s-a aruncat să nimicească orice urmă de zâmbet de pe chipul lor și să-l înlocuiască cu una sau mai multe vânătăi. Eu nu am putut permite una că asta, m-am panicat și am intervenit în conflict fără să gândesc. M-am aruncat la sacrificiu în fața  uraganului Costel care nu m-a menajat. Era de statura egală cu a mea, dar avea în plus experiența luptei de stradă. Eu aveam în avantaj ceea ce citisem. Învățasem din miile cărți pe care le devorasem, de multe ori până în zori, să fandez. Eram foarte mândru de asta. Am studiat mișcările de luptă ale eroilor mei folosind un trunchi de brad, aruncat la gunoi după sărbătorile de iarnă, pe care l-am transformat într-o veritabilă spadă. Eram convins că nimeni nu era capabil sa îmi stea în cale cu o asemenea lovitură. Însa… în momentul de față asta nu m-a ajutat… așa că mi-am luat câțiva pumni bine plasații în ochi și piept pe care i-am îndurat cu stoicism. La urma urmei, frumoasa mea care acum intra în scara blocului unde locuia era salvată. Mi-am mai luat câteva înjurături ciudate cu sfinți și dumnezei și s-a dus în treaba lui. Nu prea îmi amintesc cum m-am comportat în luptă , însă de atunci Costel m-a evitat. Poate l-or fi durut pumnii de la oasele mele, cine știe…
  Mi-a fost teamă a doua zi, dar nu de războinicul meu coleg, ci de reacția ei.. Nu știam cum se va comporta cu mine. Poate aș fi vrut că lucrurile să fi rămas că înainte. Mă gândeam că va fi ceva diferit.. însă, orice ar fi fost nu puteam sa-mi las îngerul sa fie rănit. Așa că am așteptat să văd cum va decurge viața noastră pas cu pas. 
  A intrat zgribulită în clasă, înfofolită cu un palton crud care îi răpea orice urmă de frumusețe. Era acoperită toată. Doar ochii ei mari și minunat de căprui se mai vedeau din spatele glugii imense ce ii ascundea părul și delicatul gât care mă arunca în vise și scenarii absurde la ora de istorie. Atunci, stăteam chiar în spatele ei. Așteptăm ora aia cu o nerăbdare nebuna. În acele momente eram dublu absorbit. Nu știam ce să admir mai mult, frumoasa mea prințesă sau minunat de eleganta și inteligenta profesoară. Profesoara de istorie era de o frumusețe răpitoare. Vorbea încet cu o voce dulce și parcă era o prietenă bună care ne spunea o întâmplare din viața ei, dar ea ne preda lecții minunate… Nu era nevoie să învăț la istorie. Nu deschideam cartea sau caietul însă fiecare cuvânt al ei mi se întipărea în minte. Când eram ascultat, repetam cu intonația ei lecția, astfel că primeam priviri admirative din două direcții dragi inimii mele.
  Când a intrat în clasă, și-a pus mâinile cu mănuși cu tot, respectând ritualul nostru, pe soba de teracota călduță. Nu a zăbovit prea mult acolo, pentru că era destul de târziu, așa că, s-a făcut comodă și s-a așezat la locul ei, nu înainte de a mă privi insistent în ochi parcă rugându-ma sa o salut sau sa ii spun ceva acolo, orice. Eu, simțeam o frică sora cu moartea pentru că îmi bătea inima din ce în ce mai tare și îmi era teamă să nu vadă cum pieptul meu se zbate. Eram sigur că niciun cavaler din cărțile mele nu ar fi fost atât de laș. Niciunul nu m-ar fi înțeles, poate doar timidul Cyrano de Bergerac care și-a ascuns dragostea pentru frumoasa Roxanne, cu atâta noblețe.
  Știam cum ar fi trebuit să mă port. Trebuia 
să-i zâmbesc și cu o plecăciune adâncă să-i sărut mâna, dar mi-am aplecat capul și am privit insistent la caietul de pe masă. Nu mă puteam ridica la frumusețea ei…
 Ziua a trecut fără evenimente deosebite. De câteva ori ea mi-a aruncat priviri mai mult decât grăitoare, la care eu am răspuns o singură dată. Cu un curaj nebun i-am susținut privirea și am simțit că mă hrănesc cu energia vitală a universului. Știam că totul e atât de simplu. Nu exista nimeni și nimic pe lume. Erau  doar cele două perechi de ochi ce și-au găsit menirea. Am transpirat subit, iar sacoul lipit de mine m-a readus în realitate. Am privit înciudat spre vârful bocancului care scotea batjocoritor limba la mine. 
  Cam asta a fost tot. Zâmbete timide, priviri admirative de ambele părți, suspine, speranțe și multe, multe vise neîmplinite.
  Poate o sa va mai spun ce s-a întâmplat cu aceasta primă iubire curată și neîmplinită de copil, curând.