In umbră

4

In orizont se vedea cerul însângerat de soarele necruțător, care sătul să doarmă în anonimat, își făcea intrarea în lumea noastră printr-un mod spectaculos de nuanțe fantastice cu tonuri rubinii. Nu îi păsa de suferința noastră și ne zâmbea indiferent.
Mereu m-am așteptat ca întreg universul să plângă sau să râdă alaturi de mine, in funcție de evenimente din viața mea, însă mereu am fost uimit de cât de neînsemnat sunt. Natura își urma cursul, stelele străluceau la fel, iar soarele râdea de cele mai multe ori ironic... La urma urmei, ce suntem noi pe lumea asta imensă?
Ne țineam îmbrățișați și pășeam cu greu spre spitalul orașului de care sunt legat sufletește și care se vedea la acel moment din cimitir. Era cea mai mare și mai modernă clădire din oraș. Locuința mea se afla vis-a-vis de poarta spitalului, așa că îmi amintesc cum s-a înălțat începând de la fundație. De cele mai multe ori stăteam la geam, copil fiind, și urmăream ca la televizor toată munca constructorilor. Pentru mine era un spectacol tot ceea ce făceau ei în procesul acela complicat in care interveneau cife imense cu beton, schele periculoase și materiale de construcții aruncate parcă fără noimă peste tot...
Coboram cu mare greutate dealul unde se afla cimitirul și care avea în mijlocul lui o biserică veche de lemn.
Am ales drumul anevoios pentru că era cel mai scurt și dădea direct in curtea spitalului, iar suferința iubitei mele era vizibilă și îmi dădea fiori reci de panică. Vedeam cum din când în când îmi arunca priviri încurajatoare și câte o fărâmă palidă de zambet, in timp ce eu încercam să mă concentrez la fiecare pas pe care îl făceam. Era important să nu gândesc prea mult și să îmi alung demonii care mă bântuiau pentru că trebuia să ajungem la spital și nu voiam să o las să se prăbușească.
Monica era palidă și uneori vedeam picături de sânge cum îi curgea de sub bluza tricotată de culoarea speranțelor spulberate.
Se agăța de mine într-un amestec de disperare cu dragoste, iar prin forța strânsorii brațului ei simțeam cum fiecare pas pe care îl făcea, o epuiza. De câteva ori am reușit să îi împiedic genunchii să atingă pământul și să se poticnească, iar efortul meu m-a făcut să uit de propria mea durere fizică din umeri. Totuși, uneori simțeam că în locul unde arătarea își înfipsese ghearele cum se mișca ceva viu, de parcă și-ar fi lăsat acolo ceva care mă rodea încet și se ducea tot mai adânc spre interiorul meu.
Am ajuns in spital pe ușa unde scria cu litere mari URGENȚE.
Ne-am oprit și am așteptat puțin pe o bancă, in timp ce ascultam liniștea ciudată din clădire, apoi am bătut la ușa unui cabinet unde scria PRIMIRI URGENȚE. Ecoul extrem de supărat pentru ceea ce vedea că se petrece, ducea zgomotul făcut de mine prin tot spitalul și părea că vrea să trezească la viață tot personalul medical. După un timp o voce somnoroasa ne-a strigat răstit sa intrăm.
Un doctor ciufulit stătea pe marginea patului de consultații cu o privire pierdută, iar pe umeri avea aruncat un halat gros și albastru. Părea un personaj medieval cu capă pe umeri, ce tocmai fusese răpus in lupta cu niste găini furioase.
Monica, parcă atât a așteptat. In momentul in care i-a întâlnit privirea, a căzut pe podea cu toate încercările mele disperate de a o sprijini. Am căzut și eu lângă ea, iar doctorul a sărit ca un arc spre noi. Un țiuit enervant a animat atmosfera, apoi s-a lăsat peste mine o beznă totală.
Un fâlfâit și un țipăt ireal a lăsat ciocul unei păsări nebune să-mi sfredelească orbita acoperită fragil de o umbră de pleoapă.
O lumină rece, puternică și necruțătoare cu fantasme insolite, a făcut că totul sa devină neclar...doar pasarea aia nebuna săpa vrednic în creierul meu....
O mână rece mi-a injectat ceva in braț și încet, încet o căldură liniștitoare m-a cuprins... Un miros puternic de dezinfectant amestecat cu o atmosferă de suferință m-a făcut să înțeleg că sunt pe un pat de spital.
O pace nefirească s-a lăsat în sufletul meu și temător am prins curaj să deschid ochii .
O frumoasă asistentă medicală mă privea zâmbind, bucuroasă pentru triumful meu asupra neființei. Nu mi-a spus nimic, doar mi-a mângâiat ușor pansamentul ce-mi înfășura capul, apoi mi l-a verificat pe cel de la umerii răniți.
O tentativă de reciprocitate de zâmbet s-a schimonosit pe fața mea în care simțeam miliarde de mici ace... și...chiar în clipa aia am văzut în spatele ei o silueta străvezie cu niste ochi enormi și întunecați ce mă priveau sălbatic. Mă fixau atent și rece cu emisii inexplicabile de groază ce-mi alerga grăbit sângele în vene. Inima, nu-mi mai voia corpul invadat de teamă și se zbătea să meargă într-un loc sigur, dar un piuit repetat al unor aparate la care eram conectat, a făcut că o armată de oameni în halate albe să vină grăbit și să mă înțepe iar și iar cu injecții de foc ...
Cei doi ochi au devenit din ce in ce mai mari, mai clari și mai întunecați... Umbre bizare fulgerau meteoric, iar lanțuri grele aruncate din neant se ancorau înfometat in cutia toracică, tragându-mă într-un abis jilav și rece. Un râs sardonic și inuman mi s-a împlântat in timpane zgariindu-le violent... Nu știam unde sunt.
Groaza atinsese cote pe care nu le credeam realizabile. Nevoia de a țipa, de a tremura sau de a mă pierde într-un leșin, nu erau posibile pentru că trupul nu-mi mai aparținea. Devenisem sclavul absolut al unei prezențe ce se hrănea cu sange, frică și tortură.
O mână mare, neagră cu piele putrezită, unghii lungi și încovoiate și-a îndreptat degetul arătător spre mine... iar din acel moment o liniște atipică a înghețat totul... Am incercat sa disting in jur ceva, însă semiobscuritatea mă împiedica să fac asta. Nu vedeam nimic altceva decât o acuzare mută, crudă și de nestrămutat.
- Gabi... Spune-mi, te rog ce s-a întâmplat cu Monica!
O voce vag cunoscută ca o rază de lumină îmi spulberă viziunea, iar amintirea Monicăi m-a făcut să deschid grăbit ochii.
Mama ei stătea lângă patul meu pe unicul scaun din salonul unde eram internat.