In umbră

2

  Într-una din zile, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva pentru a-mi odihni ochii și să nu-i implic în nicio activitate importantă. 
Vedeam o ceață ciudată, iar lacrimile îmi curgeau fără rost făcându-mă să înțeleg ce valoroasă e lumina ochilor. Literele din cartea pe care o citeam se ascundeau sub o ceață din ce in ce mai deasă. M-am hotărât și am ieșit în stradă spre magazinul non-stop din colt, de unde aveam de gând să-mi cumpăr un suc.  Mergeam cu batista în mână tot încercând disperat sa opresc scurgerea aia nefirească din ochi. Din spatele meu, mi-am auzit numele strigat de o voce caldă ce-mi părea necunoscută. M-am întors. O fată pe care o cunoscusem cu câteva zile înainte la brațul unui prieten grăbea pasul spre mine. Nu-mi aminteam numele ei, dar i-am zâmbit binevoitor.
— Servus, mergi la magazin?
—Da. Vreau să-mi iau un suc. I-am spus eu privind-o printre lacrimi.  
Era o fată de statură micuța, cu un păr lung, întins până mai jos de mijlocul subțire. Avea un zâmbet ireal din care se vedeau minunății dinți albi încadrați de buzele subțiri rujate discret dar totodată ciudat de evident. Când mi-a vorbit, am simțit un parfum cum nu mi-a fost dat să cred că există. O adiere discretă, ruptă dintr-un răsărit din mare, cu flori de crin ce plutesc în derivă, mi-a șoptit ceva tainic, unic și irepetabil.
— Mi-e frică să trec prin subteran acum… E destul de târziu, dar fratele meu are musafiri și m-a rugat să cumpăr ceva dulce și o Coca-Cola de la magazin. Speram să întâlnesc pe cineva cunoscut...
— Mă bucur că te pot ajuta, oricum și eu merg tot acolo. 
  Pășea alături de mine ușor, parcă cu teamă. Câteva secunde niciunul nu a scos o vorbă. Am așteptat să văd dacă mai spune ceva. Nu a făcut-o. Aveam în cap ceva fraze pe care le credeam potrivite, dar când eram gata să spun ce gândisem, mi se părea că sună ridicol. Până am ajuns la magazin, cu fiecare pas făcut, mi-am dat seama încă odată că în fața unei femei frumoase îmi pierd curajul și devin un laș categoric. M-am mulțumit să trag cu ochiul la ea când eram sigur că nu mă observă.
— Mă aștepți? M-a întrebat  ea înainte de a intra. 
— Normal. Crezi că mai știu să mă întorc fără tine? 
A zâmbit. Nu a fost o glumă prea reușită, dar a zâmbit. 
La întoarcere, m-a întrebat ce fac de sărbători. O întrebare banală în fond, însă eu am simțit că trebuie să îi spun cam ce gândesc.
— De Crăciun, sigur aștept masa aia bogată cu sarmale, cârnați, salată de boeuf, salată de vinete. Voi mânca cât pot de mult din toate, iar un vin bun va desăvârși totul. Citesc ceva...și poate merg cu prietenii mei să ne colindam cunoscuții, Tu? 
— Pai...mie îmi place sentimentul acela de neliniște pe care îl am când aud colindătorii cântând, așa că sigur voi primi mulți… Împodobesc bradul pe vocea lor sau a lui Hrușcă la televizor. Oamenii par mai buni, mai înțelegători… Spiritul Crăciunului din filmele americane urmărite din noiembrie, parcă devine real. Simt cum toată lumea respiră bucurie și speranță… De Crăciun însă, nu îmi mai place, e trist… Aud în fiecare an vocile puternice și vesele ale vecinilor de deasupra. Hohotesc, cântă, dansează, iar  muzica la volum maxim îmi însoțește tristețea ciudată până în zorii următoarei zi…
— De ce sa fii tristă? Aparent nu ai motiv…Ești, poate, puțin invidioasă pe bucuria lor?
S-a oprit din mers pentru o clipă. 
La lumina palidă ce răzbătea dintr-un geam de bucătărie al unui bloc din apropiere, am văzut cum în spatele cârlionților rebeli ce-i acoperea fruntea, două sprâncene frumos pensate se încruntau ușor…
—Nu știu. Poate… Deși dacă mă gândesc bine, nu mi-aș dori să fac parte dintr-o astfel de familie. Cred că m-aș simți copleșită de veselia lor. Râsul lor, mi-ar provoca tristețe… Sigur mi-ar lipsi ceea ce am acum. Singurătatea și liniștea mea…
     Nu i-am răspuns… Vocea ei mi-a încălzit sufletul care nu știam că e înghețat. O bucurie ciudată a apărut nu știu de unde urlând cu toată forța mulțumirea că o astfel de ființă există.  În fața mea dansau speranțe cu iz de tril de primăvară ce-mi șopteau că fericirea mea pășește discret lângă mine…Nu aveam mare lucru de făcut. Dacă întindeam mana, o puteam atinge, o puteam face să zâmbească, o puteam îndrepta spre universul meu unde ar fi devenit zeiță. Mi-o și imaginam cum căldura palmei sale mă făcea să gust din beatitudinea făuritorului de viață... O priveam parcă cu și mai multă teamă. Dacă spuneam ceva greșit, totul s-ar fi prăbușit, iar descoperirea acestei ființe minunate ar fi devenit imposibilă.
— Am ajuns. In blocul ăsta locuiesc. Îți mulțumesc pentru că m-ai însoțit… Mi-a zâmbit și în timp ce făcea un semn amical cu mâna a început să urce scările blocului.
— Mai stai… Am reușit eu cu greu sa șoptesc…
—Nu pot! Mă așteaptă fratele meu… dar dacă vrei cobor în zece minute și ne mai plimbăm…
— Dacă vreau?! Te aștept și o oră! Am spus eu grăbit, cu un gest teatral și exagerat al brațelor.
Râsul ei mi-a picurat în mine esență de fericire.
— Nu e nevoie de o oră. Duc astea sus și mă întorc…
Timpul până a revenit mi s-a părut o veșnicie. Ascultam cu nerăbdare orice zgomot ce venea din scara blocului și mereu aveam impresia că o aud coborând. Inima îmi bătea în crescendo până vedeam altă persoană ieșind din bloc și atunci dezamăgirea îmi rupea bucăți din suflet pe care le strivea surd de asfalt… Știam cu siguranță că își va respecta cuvântul, însă fiecare clipă fără ea mi se părea de nesuportat. Așteptam să o văd pentru a-mi confirma sâmburele de bucurie și speranță ce creștea în mine… Nu îmi venea să cred că e reală…  Frumusețea ei discretă, parfumul răpitor ce amintea de îngeri coborâți pe pământ, felul elegant, simplu și corect în care îmi vorbea, modestia și privirea aceea ciudat de pătrunzătoare din acei minunați ochi rupți din cerul ușor trist, totul mă făcea să cred e o plăsmuire a imaginației mele, o întrupare mincinoasă a dorințelor mele.
Când nu mai aveam speranță, am văzut-o ieșind din bloc. Își schimbase geaca subțire cu care venise, cu una de iarnă. Ținea in mână o punguliță mică de la Avon pe care mi-a intins-o: 
— Ține asta, dacă ești cuminte îți ofer ce am adus…
— Eu ?! Cuminte?... 
Mi-a zâmbit… și în acea clipă m-am pierdut iremediabil. Am simțit cum sufletul meu și-a găsit bucata lipsă de care nu eram conștient că îmi lipsea, dar fără de care din acel moment nu mai puteam trăi. O fericire ciudată dansa parcă  în întreg universul, iar când 
respiram aveam senzația plăcută că aerul e mai dulce și mai ușor decât trebuia să fie…
Am pornit unul alături de celălalt pe o străduță luminată slab. Umbrele noastre mult mai îndrăznețe, se împleteau uneori într-o tentativă de îmbrățișare stranie și păreau că deplâng timiditatea mea. Nu mai suportam suferința lor, așa că m-am întors spre ea, și pentru a le da un motiv de fericire, mi-am întins mâna spre o șuviță din părul inelat ce îi acoperea chipul, astfel încât le-am oferit umbrelor, satisfacția unei îmbrățișări.
O muzică angelică  mi-a dansat prin suflet când a râs subit. Atenția mea față de umbre și jocul meu de Cupidon, oferitor de îmbrățișări, a fost dezvăluit…
– Și mie îmi plăcea să mă joc cu umbrele când se oprea curentul in copilărie, îmi spuse vesel.  Toată familia mea se enerva când se întâmpla asta, numai eu mă bucuram, și in timp ce îmi făceam temele la lumina lumânării apăreau pe pereți lupi, păsări, girafe… am făcut odată și o lebădă… 
— Serios?! Asta făceam și eu!  De cate ori nu mi-a dat mama peste cap… Uitam să mai scriu sau să învăț. Stăteam așa...ore in șir cu ochii pe pereți…
— Și vedeai… cai verzi pe pereți…
— Nu știam să fac cai! Câinele lup era specialitatea mea. I-am spus râzând în timp ce cotrobăiam prin plasă. 
— Ți-am spus că dacă ești cuminte… Nu căuta în pungă! Vocea ei era caldă, iar ochii îi străluceau jucăuș.  
— Dumnezeule! Ai adus prăjituri?! 
— Dacă tot ai fost drăguț cu mine și m-ai însoțit… M-am gândit că meriți o recompensă…
 — Clar. De astăzi nu mai mergi nicăieri singură! Mereu te însoțesc peste tot! I-am spus eu, in timp ce mestecam deja o prăjitură cu gust de lămâie.
— Și… vei facei asta cu speranța că vei primi mereu drept recompensă, ceva bun ? 
— Normal!... Că... nu! 
Sub un stâlp stradal puternic iluminat s-a oprit cu zâmbetul pe buze și m-a examinat atent. 
— Te-ai murdărit puțin pe obraz, Gabriel! 
În timp ce mă curățam de cremă, încercam fără succes să-mi amintesc dacă cineva, în scurtul timp in care am cunoscut-o, i-a pomenit numele… As fi intrebat-o direct cum o cheamă.., însă mi-a adus prăjituri! Cum poți să întrebi pe cineva cum se numește, dacă ți-a adus prăjituri?! 
— Angela! am spus eu victorios, 
— Angela?! Cine e Angela? Vrei să-i duci și ei prăjituri? Dacă vrei,, aduc altele și pentru ea…
Am simțit cerul imens prabușindu-se pe mine.
Fir-ar sa fie! Am dat-o în bară…
— Nu … Am crezut că tu ești Angela… 
Zâmbetul ei s-au transformat într-un râs puternic și sănătos…
— Arăt că o persoană cu numele de Angela? Crede-mă, nu am nimic în comun cu un înger…  Eu sunt Monica! 
— Eu așa am crezut… 
Plimbarea noastră a continuat câteva ore prin toate locurile posibile și imposibile din oraș. Luminițe multicolore din ce în ce mai numeroase, apăreau la ferestrele oamenilor ce-și anunțau astfel bucuria sărbătorilor. Ghiceam în casele lor emoții și speranțe… 
Ceva ne împiedica să ne despărțim. Mereu găseam un motiv să ne lungim plimbarea, ocolind din ce în ce mai mult blocul în care locuia Monica. Un farmec aparte creștea din ce în ce mai puternic între noi, copleșindu-ne și purtandu-ne într-o lume inedită, dar minunată. Simțeam că eram partenerii unui dans fantastic executat într-un ring special cu podea de nori, iar o căldură binefăcătoare îmi picura în suflet cu fiecare pas făcut, cu fiecare zambet oferit sau cu fiecare cuvânt rostit. Corpul meu îi sorbea parfumul ireal al trupului și mă făcea instinctiv să-i caut stingerea. Nu știam cum să procedez de teamă să nu o pierd, însă spre surprinderea mea, trecând un pod pe care cu greu puteau trece doua persoane alăturate, m-a prins de braț. În prima clipă nu am realizat gestul ei, însă un fior rece  m-a făcut să conștientizez ce s-a întâmplat… Așa a rămas câteva strazi, iar sufletul meu era în delir. Am prins curaj, mânat de despărțirea pe care o intrezaream intrând pe strada noastră si.. am luat-o de mână. Aș fi rămas alături de ea pentru eternitate din acele clipe, iar ea, parcă fără să sesizeze că ajunsesem pe punctul de a ne despărți a continuat să meargă, trecând de scara ei… Atunci eram fericit.
Ne-am plimbat mult și am povestit și mai mult despre tot ce ne trecea prin cap. Nici nu îmi amintesc cum o sete nebună ne-a năpădit pe amândoi și la adăpostul tăcut și întunecat al școlii generale din oraș m-am pomenit mângâindu-i sânii pe sub tricou, în timp ce încercam să o protejez de frigul de afară… Era cu spatele sprijinită de mine, iar mâinile mele o cercetau pasional pe toată pielea încinsă… Am intors-o cu furia nebună a unei iubiri refulate, și am sărutat-o apăsat, parcă disperat că o voi pierde în ceața unei iluzii… Sărutul ei, ambrozie zeiască cu aromă de căpșună, m-a purtat spre cer atât de tare, încât am simțit cum nu-mi mai simt picioarele… Nu știam ce să-i spun. Cuvintele mi-au secat brusc iar foamea senzorială m-a cuprins sălbatic. 
Ea mă privea tăcut, îmi zâmbea și îmi răspundea timid săruturilor mele. Foamea mea nesățioasă i-a lăsat urme sângerii pe buza de sus și gât, pe care le-am observat în următoarele zile… Sunt convins că aș fi mușcat din dulceața ei, doar să știu că a intrat în trupul meu și fizic…  Din ziua aceea am devenit nedespărțiți și curând stăteam la ea practic douăzeci de ore din douăzeci și patru...
A intrat în viața mea atât de firesc, de parcă a existat mereu. Uitasem suferința singurătății care m-a apăsat atâta vreme, lungile zile și nopți de poezie scrisă și citită… Era in viața mea, atât de palpabilă și parfumată, încât  nu voiam să dorm de teamă ca timpul petrecut cu ea se va scurge și totul se va sfârși… Era prima dată când iubeam o femeie cu adevărat. Când am încercat să facem dragoste, ne-am chinuit câteva zile. Niciunul dintre noi nu avea experiență, totul era nou, minunat, dar oarecum dureros pentru ea… Am simțit cum mi-a pătruns în suflet pentru eternitate. A săpat adânc tranșee către inima mea și s-a cuibărit acolo pentru veșnicie.
Nu pot uita o dimineață frumoasă de primăvară când soarele ne zâmbea călduț și ne săruta trupurile goale. Ea a mijit ochii și m-a pândit tăcut câteva minute. Îi simțeam privirea drăgăstoasă cum îmi cerceta chipul. Încet, șoptit parcă, m-a sărutat pe obraz și mi-a turnat cântec angelic in suflet. Mă iubea!
Era caldă, tăcută și minunată. Tot ce făcea aproape în fiecare moment, simțeam că îmi e dedicat… Încetasem să respir aer, respiram Monica! Nu știu cât timp am rămas pe acea planetă a dragostei in care timpul nici măcarl nu era definit… Poate au trecut ani ca și câteva clipe sau au fost clipe, ca ani...
Obișnuiam să ne plimbăm seara prin cimitir ore in șir, uneori până mijeau zorile. Nu știu ce ne atrăgea in acest loc atât de liniștit, dar înecat in lacrimi și suferință… Ne plimbam... ascultam liniștea seacă a naturii rușinată parcă de goliciunea minunată ce i-o smulgeam silit prin pleoape...