Black coffee and green tea

Capitolul 9: Zahăr?

Prima dată când am dansat cu Erick, m-am simțit de parcă poate să îmi aducă întreaga lume la picioare, iar pentru o fată care nu a avut niciodată nimic al ei, acel sentiment a însemnat totul.

Ne întâlneam deja de câteva săptămâni dar nu era nimic oficial. Amândoi ne identificam ca prieteni, tot mai apropiați și mai deschiși unul spre altul. În noaptea balului de toamnă, zis și balul bobocilor, totul s-a schimbat. A organizat un moment doar pentru noi doi, eliberând ringul de celelalte perechi și m-a invitat la dans cu o plecăciune. I-am acceptat mâna cu o mică întârziere și tremurând de emoții, în timp ce mâinile Sofiei mă împingeau de la spate. Am dansat în fața întregii școli, doar noi, pe un vals alert, a cărui dinamică îmi îmbujora obrajii. Făcea pași largi și piruetă după piruetă, conducându-mă cu grație, ca un profesionist. Era un dans dificil, cu multe piruete și prize deloc accesibile, dar îl știam perfect. Erick îl alesese special: era un vals specific zonei în care m-am născut, cel pe care i-l mărturisisem a fi preferatul meu. Mă ținea strâns de corsetul rochiei din voal alb, privindu-mă în ochii în tot acel timp, iar mâna dreaptă mi-o ghida parcă în tăierea luminilor din jur.  În timp ce notele curgeau, alunecam împreună printre ele, ignorând pe orice altcineva și mă simțeam sincer distanțată, distrată, pierdută în ochii lui verzi. Avea un zâmbet relaxat pe buze, încrezător, în timp ce chipul meu trăda probabil uimirea și explozia de sentimente. La final, răsuflam amândoi cu greu, dar printre aplauzele din sală, eu nu îmi auzeam decât inima bătând-mi tare în urechi.

Aceeași ochi verzi mă privesc acum, cu calm, încredere în sine, doar că întunecați de câteva picături de furie. Iubitul meu pare să își piardă calmul secundă, după secundă în timp ce eu pregătesc liniștită ambele cești de cei. Nu simt nici o presiune, de parcă seara trecută nici nu s-a întâmplat, ba chiar aveam o stare de bine în timp ce simțeam aroma ceaiului verde în timp ce îl turnam din ceainic.

-Zahăr? îl întreb ridicând din sprâncene.

-Prefer amar.

Îmi dau ochii peste cap și las ceainicul pe ceșcuța lui de porțelan. Cu ceașca mea în mână, iau telefonul să mă mai uit odată la fotografia incriminatorie. Ar fi putut fi un unghi compromițător, dacă nu mi-aș aminti perfect momentul, ceea ce nu m-a lăsat să scap nici măcar un gest suspect. Îmi țineam o mână pe pieptul lui Nicholas, iar trupul lui părea să fie lăsat peste al meu, ca într-un soi de îmbrățișare. După ce iau o gură e cei, zâmbesc, spunând:

- Îmi amintesc asta, de aseară. Săracul Nicholas era să aibă suc peste tot când m-am întors așa brusc.

În apărarea mea și eu credeam că e suc în paharul ală... Înainte să beau din el.

-Nicholas? se aude vocea lui Erick pe un ton ironic. Și cine este acest Nicholas de care vorbești așa degajat?

-Fratele Sofiei, zic întinzându-i telefonul. S-a transferat la noi anul ăsta, e chiar posibil să fiți colegi. Nu cred că l-am întrebat la ce specializare este.

Îi ia un moment să analizeze informația nouă, dar apoi se grăbește să mă întrebe:

-De când vă cunoașteți? vocea lui se afundă tot mai mult în confuzie. Credeam că nu are nici un frate mai mare.

-Așa credeam și eu, dar par destul de apropiați la o primă vedere. 

Mă cercetează atent, căutând orice urmă de ezitate, dar nu îi dau șansa. M-ai iau o gură din ceai, aroma mă îmbie, dar e zadarnic. Nu e gustul pe care îl caut, nu e rafinamentul pe care mi-l amintesc din copilări. Acea senzație unică, pe care nu pot să o uit. Cu ceașca încă pe buze îl privesc pe sub gene, distrăgându-i atenția pentru câteva secunde.