Black coffee and green tea

Capitolul 2: Plictisitor de normal

Conferința de început de an a fost așa cum mi-o aminteam: plictisitoare și plină de discursuri pe care nimeni nu le crede. Cu toate acestea am aplaudat cu entuziasm la final și chiar m-am ridicat în picioare alături de Erick și de profesorii din fața noastră. Acesta nu s-a mai oprit din a-mi admira rochia care spune că îmi pune frumusețea în valoarea fără a părea vulgară. Problema e că pentru el orice este peste genunchi este vulgar, un alt motiv pentru care nu o suportă pe Sofi și influența ei asupra mea, mai ales din punct de vedere vestimentar.

După conferință sala se golește rapid, iar eu îl aștept cuminte în scaunul meu pe Erick care mi-a spus că se duce să vorbească cu un profesor. Deși în mod normal ar trebui să mă duc cu el și să stau ca o statuie de piatră lângă cu un zâmbet strălucitor( genul de soție trofeu de președinte sau afacerist), am inventat un motiv patetic cum că mă doare capul de la călătoria cu avionul. În realitate sunt doar plictisită și obosită.

Sunt convinsă că deja v-ați format o părere despre mine, cred că sunt cea mai falsă persoană de pe fața acestui pământ... de asemenea îmi place să exagerez. Ceea ce arăt că sunt și ceea ce mi-aș dori în realitate să fiu sunt două linii fără vreun punct comun. Nu am o credința proprie, vreo aspirație sau vis, sunt ca o sticla din cel mai fin porțelan: goală pe interior. Sunt obligată să fiu Melissa Debois, plină de delicateți și de armonie, liniștită și care nu vorbește cu oricine, cu o privire furioasă și o purtare rafinată, o fată pe care nu o cunosc dar căreia i-am încredințat viața mea. Să dramatizez este de asemenea unul dintre punctele mele forte...

Mă ridic de la locul meu când observ că în jur nu mai e nimeni, simțindu-mă stingheră mă uit spre scenă unde Erick vorbește cu profesorii și pare prins în discuția pe care o poartă. Amărâtă și chinuită de un sentiment nostalgic aleg să nu mă duc la el și să mă îndrept spre ferestrele din partea stângă a camerei. Aproape că nu mai e nimeni în această încăpere imensă, dar gândurile mele încâlcite par a o umple până la refuz așa că pentru a doua oară în viață simt nevoia să iau o gură mare de aer. Unul dintre geamuri este rabatat și mă duc spre el cu pași repeze. Tocurile mele lasă în urmă niște pocnituri ca de glonț pe care nimeni în afară de mine nu pare să le audă.

Aerul e dulce și răcoros și eu mă bucur de mireasma lui. Afară încă plouă, dar plouă liniștit, timp în care curtea unde s-a revărsat marea de oameni pare să clocotească acum. Printre ramurile copacilor de lângă clădire mă uit spre poartă la oamenii care încă intră în speranța de a vedea umbreluța cu inimioare roz a prietenei mele. Stau acolo zece minute, sau mai puțin, deși mie mi s-au părut zece minute, și nimic.

-Melissa, vocea lui Erick mă cheamă. Haide, să ne îndreptăm spre ieșire.

Ascultătoare nu mai protestez și îi urmez imediat. Sunt conștientă că doar noi am rămas în sala de festivități împreună cu alți doi profesori care ne urmează și ei afară. Pe drum Erick mai vorbește cu aceștia chestii legate de politică, ba chiar glumește cu ei de parcă ar fi colegi de când lumea. Nu prea sunt avantaje în școala asta de a fi în relații bune cu profesorii, doar mândria desigur și sentimentul de superioritate. La ieșirea din corpul universitar ne despărțim de străinii eleganți care îmi erau doar vag familiari și ne îndreptăm spre cămine.

-Ai fost cam tăcută, remarcă el, nu prea îți stă în fire să nu te bagi în discuții chiar deloc.

Lucru adevărat, mai mereu îmi bag și eu coada.

-Ți-am spus că nu prea mă simt bine de la avion, zic privind în jur și înghesuindu-mă sub umbrela sa destul de mare pentru încă o persoană. Oricum nu cunoșteam auditoriul, sunt profesori de ai tăi?

-Nu, predau la universitate dar unul dintre ei este prieten cu tatăl meu.

-Ah.

Între noi cade atunci o tăcere ciudată, iar eu mă mulțumesc să ascult sunetul ploii ce se întețește în jurul nostru. Câțiva colegi din gimnaziu aleargă prin ploaie ca bezmeticii și sar în bălți de parcă ar avea 2-3 ani lucru care mă amuză imediat. Inocența este atât de rară în zilele noastre...