Jurământ de vampir (In Curs De Editare)

Capitolul 13

*Din perspectiva Nicolei.

 Nu înețeleg ce se întâmplă. Nu-mi amintesc nimic. M-am agitat foarte tare, nu știan ce să fac, persoana din fața mea sigur mă cunoștea, însă eu habar n-am ce relație  am cu el.. M-am ridicat în șezut sresată. Pe moment  am avut durere insuprtabilă de cap, imediat mi-am pus mâinile la cap, antingând un fel de bandaj, nu mai puteam.

-Ești bine? părea îngrijorat.

*Din perspectiva lui Fabian

-Bun antrenament! am rostit, punând mâna la buza plină de sânge.

-Normal, se aruncă pe scaun, rănile lui deja vindecându-se.

Am simțit cum durerea începe să dispară, sângele la fel.

-Ce crezi că are de gând să facă cu Nicola? m-am întins pe canapea.

-Nicola? s-a pierdut.

-Fata din spital, am dat ochii peste cap.

-A,a,a, își amintise. Cred că o va constrânge să fie de partea lui sau o va face vampir. era nepăsător.

Am tresărit, ridicându-mă în şezut.

-Să o transforme? am crezut că n-am auzit bine. De ce ar face asta? ar ridicat o sprânceană.

A izbucnit într-un râs adânc, de parcă spusesem o glumă. M-ai avea puțin și se îneca de râs, iar eu tot nu înțelegeam ce se întâmplă de râde ca un snob. Într-un final, s-a oprit din râs, s-a apropiat de urechea mea, și mi-a spus:

-Pentru că o place... începu din nou să râdă.

Am rămas mască, Bodjak să iubească pe cineva. Nu cred că poate e posibil. Aș fi izbucnit și eu în râs, dar simțeam un pic de... gelozie. Mi-am scuturat gândul ăsta din cap, nu pot să mă îndrăgostesc de un om nici în ruptul capului. Probabil sentimentele mele pentru fosta s-au amestecat cu cele pentru Nicola, sigur e doar asta. Eu nu o iubesc pe Nicola!

-De ce ești așa de serios? observă el. Nu-mi spune că te-ai îndrăgostit de un om. lua el totul în râs.

-Eşti nebun, eu nu o să mă mai îndrăgostesc vreodată. Nimeni nu-i va lua locul Vanesei. am strâns din dinţi. bătând cu pumnul în masă.

-Cum vrei...

*Din perspectiva Nicolei

Oamenii din camera asta se înmulţesc. Cât ai clipi vor apărea şi mai mulţi. Iar tot ce ştiu eu despre ei este... faptul că mă cunosc, cred. "Mama" mă strânge în braţe fericită, toţi sunt fericiţi, din câte am înţeles, am stat în comă două săptămâni şi ceva. Iar acum că sunt trează, nu ştiu ce să mai spun, amintirile mele au dispărut spontan. Însă, îmi amintesc de cineva, un băiat, un băiat frumos cu nişte ochii fermecători.

Am tresărit dintr-o dată, doctorul intră din nou în  salon. Ne-a spus că totul e bine deocamdată, iar mâine poate să mă externeze. Am zâmbit strâmb, eram un pic nesigură, nu ştiam dacă toate aceste persoane sunt cu adevărat de încredere.

-Scumpo, eşti bine? întrebă ea grijulie.

-Sunt bine, mamă.. am spus distantă. 

Am oftat, doctorul mi-a spus că îmi voi aminti totul curând, însă eu simţeam că lipseşte cineva de aici, din sufletul meu, dar nu ştiu dacă este vorba despre băiatul din amintirile mele sau de altcineva. L-am privit pe băiatul din faţa mea, Luk... cred, îi sclipeau ochii în timp ce mă privea. Mă simţeam ciudat, speriată, de parcă cineva vrea să-mi facă rău.