Fiul Profesoarei

Capitolul II- Kevin

O privesc și mă enervează al naibi de mult că stă gemuita, ținând în brațe un cățel ud la fel ca ea și nu are de gând să urce în mașină. Îmi rostogolesc ochii, apesând pe claxon iar ea tresare la auzul lui ca și cum s-ar trezi din visare. Observ cum oftează și pune mâna pe mânerul mașinii, deschizând ușa în cele din urmă, însă nu părea prea bucuroasă să mă vadă. Sincer să spun, nici eu nu aș fi prea bucuros dar într-un fel mi-a atras atenția. Am acel sentiment de parcă ne-am mai întâlnit până acum dar habar n-am de ce. Ochii ei căprui, părul de un șaten perfect pot jura că le-am mai văzut. Se uită la mine, spunându-mi prin priviri că nu trebuia să urce

"Bună! Eu sunt Kevin! Îmi pare nespus de rău de accidentul de ieri. Sincer nu a fost cu intenție și cu direcție" sparg liniștea și reușesc să spun și eu ceva. Observ că ea nu e prea prietenoasă, așa că hotărăsc să pornesc mașina

"Hey...Încântată de cunostiinta pot spune. Eu sunt..sunt..Alice" se bâlbâie în fața mea și mai aveam puțin să izbucnesc în râs de timiditatea ei dar îmi reglez vocea reușind să îi întind mâna. Se uită în ochii mei iar un zâmbet larg îi apare pe față și își flutură mâna împreună cu a mea. Zâmbesc la rândul meu, ducându-i mâna la buzele mele, sărutând-o finuț dar ea și-o retrage dindată. Surâd la gestul ei și în sfârșit pornim la drum. Ce aș da să stau minute în șir aici cu ea în mașină.

"Să mă lași pe strada Hope dacă dorești la a patra cas-"

"Știu!" o întrerup eu iar Alice face ochii mari ca cepele

"La ce te referi? Tu mai urmărit cumva?" se răcnește la mine, uitându-se cu o față încruntată iar câinele începu să latre. Minunat! Nici câinii nu mă iubesc, ce pot să spun.

"Nu te umfla atâta în pene. Bunica ta locuiește fix lângă casa mea, și te-am văzut plecând de acolo. Plus că aveam treabă prin zona, unde se află cabinetul" mint și sper să înghită gălușcă. Ar fi prea ciudat să îi spun acum că am urmărit-o. O să mă creadă un psihopat.
Dă ușor din cap, asta dovedind că am fost convingător și se rezeamă de geamul automobilului, uitându-se la furtuna ce se desfășura afară. Era ciudat pentru amândoi că nici de două zile nu ne-am întâlnit și am ajuns amândoi în aceeași mașină.

Ajungem din păcate acasă la bunica ei și o las în fața ușii dar nici un "mulțumesc" nu primesc înapoi și asta mă supără din partea ei. Intru în casă, unde îmi găsesc mama corectând nu știu ce teste dar nu mă interesează prea mult așa că mă duc direct în camera mea, dându-mi muzica la maxim. O bataie aud în ușă dar nu apuc să zic "intră" că și da buzna peste mine, fratele meu Brandon. Chiar dacă este mai mic decât mine cu un cinci ani și adoptat, semănăm foarte mult la comportament. Mama l-a adoptat fiindcă îi plăceau mult copii și după nașterea mea nu a mai putut face alți copii, nu știu din ce motiv. A fost mereu o femeie veselă nefiindu-i teama de nimic dar tata a schimbat-o complet. A plecat fără să ne spună nimic, chiar de ziua mea în care împlinisem vârstă de 9 ani. Ne-am mutat în Germania, unde acolo am învățat să cant la pian dar mama a dorit să se întoarcă înapoi la locul unde a copilărit, însă nu eram de acord și am rămas în Germania. Văzând că totul nu mai este lapte și miere, la sfârșitul lunii Septembrie am hotărât să revin în Washington și a durat cam mult pentru a mă înscrie în liceul în care mama preda. Lucrurile s-au rezolvat dar a apărut Ea. M-a cucerit din prima și simt că nu e prima noastră întâlnire defapt. Trebuie să aflu mai multe despre ea cu siguranță. Știu un singur lucru. E vecina mea. Brandon stă pe patul meu și părea puțin supărat

"Ce a pățit frățiorul meu, drag?" îl iau de fălcute, zdruncinindu-l un pic.

"Știi că urăsc asta!" se desprinde de mine, luându-și aerul necesar