Cu dragoste, din Rusia

Capitolul 2 - Prezent

    ┏━━━✦❘༻༺❘✦━━━┓

    Îmi căutam încă identitatea pe vremea când încercam s-o descopăr pe a ei. N-am avut nicio idee atunci că răspunsul la multe dintre întrebările mele existențiale se aflau la ea.

Am încercat să fug, crezând că așa mă protejam pe mine și totodată pe ea, fără să-mi dau seama cât de tare greșeam cu atitudinea mea.

Era o zi friguroasă de iarnă atunci când am realizat că inima îmi tresărea neobișnuit, mai tare decât bătuse deja. Iernile erau nemiloase până și în Marea Britanie. De ce mă temeam n-am scăpat nici acum.

Durerea din oase devenea insuportabilă în asemenea perioade, ca urmare a atâtor nopți în care am adormit dezbrăcat, zăcând în propria-mi sudoare.

Nu-mi plăcea școala asta, nu-mi mai plăcea nimic de fapt. Nu găseam bucurie în nimic. Nu regăseam entuziasm sau ambiție, cu atât mai puțin bună dispoziție.

Erau zile când simțeam că n-aveam energie nici măcar să mă ridic din pat. Atât de distrus ajunsesem.

Janine încerca să mă motiveze cumva, Ian încerca la rândul său. Fără folos însă.

Apoi apărea ea cu zâmbetul ei năucitor. Zi de zi. De parcă făcea reclamă la pastă de dinți și era obligată să și-i afișeze mereu, indiferent de situație, în văzul altora.

Și mă enerva cu această veselie pe care n-o înțelegeam, căci nu-mi era deloc familiară.

Dar pe cât de tare mă scotea din minți, în aceeași măsură producea o senzație ciudată în mine. Una indefinibilă, căci nu se asemăna cu nimic din ce trăisem până atunci. Și nu trăisem puține.

Indubitabil era frumoasă. Puteam să neg la nesfârșit, dar m-aș fi mințit singur, iar eu uram asta.

Însă nu neapărat acest aspect era cel care-mi atrăgea atât de tare atenția la fata aceasta, ci mai presus de toate faptul că era atât de reală, atât de... ea.

Era ceva ce nu puteam explica. Fiindcă mă regăseam analizând-o și mi se părea ca și cum o cunoșteam dintotdeauna. Deși, în mod evident, era doar o străină care nici măcar nu mă observase vreodată și căreia nici nu-i păsa de existența mea.

— Lunea viitoare trebuie să te prezinți la școală, mă anunțase unchiul meu vineri seara, când se întâmpla să luăm cina împreună. Foarte rar, în ultimul timp, mai aveam ocazia să facem asta, el fiind mai mereu plecat cu tot felul de proiecte și acțiuni pe care le întrepretindea Colours of the Rainbow. O organizație non guvernamentală pe care o sprijinea financiar și nu numai, de ceva timp. Aceasta lupta împotriva cancerului la copiii și adolescenții minori încă. Cei mai mulți dintre ei având părinți cu o situație financiară precară, care îi punea în imposibilitatea de a nu-și putea permite acele tratamente.

— Trebuie neapărat? am comentat cu jumătate de gură, lipsit complet de entuziasm la gândul acela.

— Da, Misha, știi foarte bine că e necesar și chiar urgent. Ai pierdut deja destul de mult timp pe care nu-l vei mai putea recupera. Dar sunt convins că te vei redresa repede. Ești isteț și poți face asta.

— Și dacă nu-mi doresc?

Refuzam să mă uit la el, deoarece eram convins că mă privea încruntat și nemulțumit de atitudinea mea, preferând să mă holbez la farfuria cu spaghete, în care tot învârteam furculița.

— De unde știi ce îți dorești și ce nu îți dorești cu adevărat, până nu încerci? m-a întrebat pe un ton răbdător, așa cum îi era felul.