INCIPIT
"Luceafărul poeziei românești" - Mihai Eminescu - a fost socotit de critică literară posthumă drept cea mai importantă voce din literatura română; s-a exprimat nu doar prin poezie, ci și prin proză, eseistică, publicistică. George Călinescu îl numește "meteor ieșit din neant ca un miracol, [...] cel mai tradițional poet"; geniu solitar, cu o sensibilitate și o profunzime de neegalat, lasă literaturii o operă impresionantă, controversată, care pune bazele limbii literare și care valorifică folclorul românesc. El însuși spunea: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar".
ÎNCADRARE ÎN EPOCĂ
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca și Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează ca fiind "poet în toată puterea cuvântului"; intuind geniul său, îl promovează în cadrul cenaclului Junimea și prin intermediul revistei "Convorbiri literare". Deși este concepută între o perioadă scurtă, între anii 1870 și 1883, opera eminesciană este vastă, abordând toate cele trei genuri literare, liricul fiind predilect, valoarea poeziilor sale fiind inegalabile până în zilele noastre. Însă poetul depășește limitele curentului clasicist, abordând teme și motive romantice, justificând astfel titulatura pe care o primește ulterior de "ultim mare romantic universal".
ROMANTISM
Romantismul este un curent literar-artistic, apărut în Europa la sfârșitul secolului al 18-lea, care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi Germania, Franța, cuprinzând întreaga Europă. Se naște ca o reacție împotriva regulilor clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest nou curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, a originalității și a sincerității sufletești. Principalele trăsături promovate de romantici sunt
• manifestarea plenară a sentimentelor și fanteziilor creatoare prin intermediul artei
• noi surse de inspirație precum istoria, folclorul și frumusețile naturii, mitologia
• profunzimea meditației asupra universului celest și teluric
• retragerea în lumea trecutului idealizat sau în spațiul oniricului
• folosirea procedeului artistic al antitezei
• libertatea absolută în alegerea speciilor literare și chiar combinarea acestora
• respingerea rigidității canoanelor de factură clasică.
APARIȚIE
Poemul "Luceafărul" este o capodoperă a creației literare românești, o sinteză a gândirii eminesciene care cumulează o multitudine de teme și motive romantice, genuri și specii literare. Publicat inițial în almanahul Societății Academice "România Jună" din Viena, în aprilie 883, în august apare și în revista "Convorbiri literare"; ulterior este inclus în singurul volum antum eminescian.
SURSE DE INSPIRAȚIE
O primă caracteristică de factură romantică este sursa de inspirație, de maniere populară. Eminescu valorifică un basm popular cules din Oltenia de germanul Künisch și publicat la Berlin, sub titlul "Das Mädchen im goldenen Garten" ("Fata în grădină de aur"). Basmul prezintă iubirea dintre o fiică de împărat și un zmeu, personaje simbolice aparținând unor lumi diferite. Ea îi cere acestuia să devină muritor dar, în timp ce zmeul merge la Creator pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire, fata fuge în lume cu un fiu de împărat pe nume Florin. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă peste cea care ia trădat sentimentele.
Eminescu versificaă acest basm, schimbă finalul și accentuează problematica geniului prezentată în manieră originală, specifică gândirii și imaginației sale. În crearea corespondentului liric al zmeului din basmul lui Künisch, omul de geniu eminescian are drept sursă de inspirație unul dintre cele 4 mituri fundamentale ale spiritualității românești: mitul zburătorului, personaj fabulos care inoculează în sufletul tinerelor fete primii fiori ai iubirii.
