ÎNCADRARE ÎN EPOCĂ
Autor de poezie, filosofie, dramaturgie, studii de estetică, publicistică, aforistică, memorialistică, Lucian Blaga face parte din personalitățile complexe ale perioadei interbelice. Revendicat mai întâi de tradiționaliști (în cercul cărora joacă "rolul straniu al unui mitropolit eretic" - Ov. S. Crohmălniceanu), Lucian Blaga este repede înțeles ca unul dintre reprezentanții importanți ai modernismului interbelic.
Ceea ce-l particularizează pe Blaga, în primul rând, este capacitatea sa de a crea propriul sistem filosofic, transpunând liric conceptele originale ale acestuia. În centrul Universului el plasează noțiunea de mister, asupra căruia se exercită două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Cea paradisiacă se fundamentează pe raționalmentele logice, fiind de factură științifică, având ca principal țel dezlegarea misterului; ea este, de fapt, o cercetare minuțioasă a obiectelor, care ajunge în profunzimea sensurilor, fiind limitată însă de barierele fixate de Marele Anonim. Cunoașterea luciferică, de natură poetică, are drept scop potențarea misterului, transformarea sa dormi seara amplificat. Spre deosebire de omul de știință, poetul pătrunde mai ușor în miezul tainei, cu ajutorul imaginației, sporindu-i farmecul și semnificația. Creația este deci revelatoare de mister, poetul fiind liantul între realitate și lumea tainelor cu sursă originară.
APARIȚIE
Universul liric blagian se deschide cu poezia programatică "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", publicată în volumul de debut intitulat sugestiv "Poemele luminii", apărut în 1919. Ea sintetizează crezul artistic al lui Lucian Blaga, concepția lui despre poezie și menirea artistului în relație directă cu misterul cosmic, astfel încât tema poemului este definirea unui raport dintre eul liric și univers, cunoașterea prin creație.
TEMA / ARTĂ POETICĂ
Lucian Blaga modifică esențial însuși conceptul de act poetic, care nu mai este înțeles că a meșteșug, ci ca modalitate fundamentală de situare a eului în univers, ca modalitate de "a fi în și prin poezie" - Marin Mincu. Fiind atras de ideile filosofiei germane centrate pe viață și pe întoarcerea la natură, Lucian Blaga propune o nouă viziune metafizică, în care optează pentru destinul creator al omului ("omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului"), și pentru cultivarea misterului, ca strat de adâncime ale existenței, teoria minus-cunoaștere. Așadar, ideea poetică centrală este aceea că poezia transfigurează misterul, nu-l reduce, iar eul liric își asumă acest mister până la a deveni o parte din universul său interior. Poezia este deci o artă poetică, care constituie ca o meditație confesivă modernistă.
PROCEDEE MODERNISTE
Poemul aparține modernismului interbelic atât la nivelul conținutului, prin dublarea discursului liric în plan secundar cu unul filosofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de regulile prozodiei clasice. În poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creație blagiene: exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului. Conform primei trăsături moderniste menționate, Blaga consideră că poezia trebuie să aibă conținutul consistent al ideii. "Dacă lirica sinceră, directă și pasională ar fi adevărata poezie, atunci mugetul cerbilor, la anumite ceasuri ale toamnei, ar face de prisos toate antologiile." ("Elanul insulei")
Expresionismul se definește prin aspirația eului spre absolut. Eul liric se reîntoarce la origini spre paradigma mitică, spre timpurile primordiale, când ființa se contopea cu energia cosmicului, formând un întreg. Astfel, apare negarea orașului, poetul căutând refugiu în mituri, credințe, ritualuri străvechi. Crezul artistic reprezintă o întoarcere în timp, în zonele arhetipale ale culturii și ale omenirii, în genere. Trăirile sufletești, sentimentul inutilității, subiectivitatea, apar constant în poezia expresionistă. Salvarea vine prin reîntoarcerea eului la originar, la timpurile mitice, primordiale. Filosofia lui Nietzche influențează tehnica expresionistă prin frenezia dionisiacă a sentimentelor, potențarea ideii de destin implacabil, de dezlănțuire, de eliberare a eului.
