La inceput,cand am aflat,iti jur ca
m-a aruncat fix in mijlocul
oceanului si am crezut ca o sa mor.
Imi doream sa o fac,dar stiam ca nu
asta ti-ai fi dorit. Asa ca,am stat
acolo pentru o perioada,zile,luni.
Apoi mi-am dat seama ca trebuie
sa caut drumul spre tarm,desi nu
ma mai astepta nimeni acolo.
De fiecare data cand credeam ca ma
apropii de tarm,ma trezeam
aruncata direct in mijlocul
oceanului. Am invatat sa traiesc
cu asta.Lunile treceau si mi-am dat
seama ca acolo o sa ma trezesc
mereu.Uneori,in mijlocul noptii,in
timp ce am impresia ca esti langa
mine,alteori,chiar in mijlocul zilei
in timp ce-mi beau cafeaua sau pur
si simplu merg pe strada si cineva
seamana cu tine.Nu cred ca o sa se
sfarseasca vreodata...toata durerea.
Nu cred ca o sa dispara vreodata
golul asta pe care-l simt in piept si
partea ciudata e ca nici nu vreau.
Vreau sa-l simt si sa-mi amintesc de
tine,pentru ca e singurul lucru care
ma impiedica sa ma scufund.
