AKUMA

Prolog- AKUMA

Așa cum am promis, povestea va prinde un alt contur! Sper să vă placă! Vor apărea câte două capitole pe săptămână. Așa o să am timp să scriu continuarea.
XOXO

În urmă cu două luni...

Sunt în garaj încunjurat de șuruburi și chei încercând să repar al treilea motor pe ziua de azi.

Bogătanii sunt prea răpiți de faimă și uită că pentru un adolescent plin de draci și hormoni un motor de fiță nu înseamnă decât accidente. Dar nu pot să mă plâng. Fiul petrecăreț bulește motorul, eu îl repar, iar tati plătește. Toată lumea e fericită.

De cele mai multe ori accidentele nu sunt grave. Motorul iese cel mai afectat din toată treaba, iar șoferul se alege doar cu câteva zgârieturi. Însă acum câteva săptămâni doi băieți apropiați de vârstă cu mine au avut un accident. Grav. Se pare că erau beți și că s-au urcat pe motor doar ca să se dea în spectacol. Din păcate, spectacolul l-a costat pe unul dintre imbecili, viața.

Nu-i cunosc familia sau ceva, dar prietenul lui a trecut pe la garaj să aducă motorul. Scump. Foarte scump. Atunci ne-a povestit mie și prietenilor mei despre ce s-a întâmplat.

-Ethan conducea. Nu purta cască. Atunci când  am văzut că pierde controlul motorului i-am strigat să sărim de pe el, dar nu a ascultat și impactul cu cealaltă mașină a fost inevitabil. Fatal. Ne explica tipul pe care habar nu am cum îl cheamă.

Avea un bandaj pe frunte și buza umflată semn că și el a ieșit șifonat din acel accident.

-Ce dracu ați avut în cap când v-ați urcat pe motor? Întreabă Andrew enervat.

Tipul nu a mai spus nimic și și-a lăsat capul în jos frecându-și mâinile de blugi.

Motorul nu a avut nevoie de mari reparații, lucru care mi se părea ciudat. Dar mi-am făcut treaba fără să întreb mai multe.

Să mori la 17 ani. Dintr-o prostie.

De asta uram eu alcoolul. Un șofer la fel de imbecil ca cei doi mi-a ucis mama. Doar gândindu-mă la asta îmi plesnește o venă din cap. Dacă nenorocitul acela nu s-ar fi urcat băut la volan, mama mea ar fi trăit. Eu nu aș fi fost aici. Nu realizez cât de tare strâng de cheia aia nenorocită doar când uleiul mi se scurge printre degete.

-La dracu! Strig și mă ridic repede de lângă motor. Imediat ce termin aici trebuie să fac un duș serios ca să scot mirosul.

- Cred că ajunge pe azi, spune Sebastian și se dă la o parte să-și admire munca. Tocmai a vopsit un motor și pare foarte încântat de asta. Sincer să fiu, arată desul de bine.

-Akuma? Te ajut cu ceva? Mă întreabă, dar îi spun că sunt ok și că o să termin imediat.

Andrew și Sebastian chiar m-au ajutat. Mult. M-au lăsat să lucrez la garajul lor și mi-au dat o cameră unde să dorm. Asta, pentru un puști de 15 ani fără niciun șfanț în buzunar a însemnat un miracol.

Am fost omul potrivit la momentul potrivit. Andrew și Sebastian erau doi tineri pasionați de motoare care voiau să facă ceva cu viața lor. Tocmai deschiseseră garajul și aveau nevoie de cineva să-i ajute. M-am oferit. Nu aveam habar despre așa ceva, dar voiam să învăț. Aș fi făcut orice numai să nu mă întorc în iadul din care scăpasem.

-Un puști destul de matur pentru vârsta pe care o are, ce-i drept. Dar tot un puști. Așa a zis Andrew atunci când i-am cunoscut pe el și pe fratele lui. Îl priveam și eram sigur că o să mă refuze, dar el mi-a zâmbit. A fost pentru prima dată după mult timp de când cineva nu mi-a zâmbit doar de milă. A fost un zâmbet sincer.

- Sigur te ajutăm, au spus cei doi deodată.
Din ziua aceea, ei au devenit familia mea.

Gândurile mele sunt întrerupe de o voce ascuțită care se aude de la intrare.

-Copilul e minor. Am actele de adopție așa că vă rog să-mi spuneți unde e, se aude țipătul unui bărbat. Asta mă trezește din gândurile mele.

-Nu mă interesează, se aude vocea unei femei atunci când Andrew încearcă să-i explice că acest garaj e o proprietate privată și că ar fi bine să plece dracului. Femeia îl împinge și își face loc în garaj, iar bărbatul o urmează.

Atunci m-au văzut. La naiba.

-Akuma, nu știu cum naibii te-ai ascuns doi nenorociți de ani, dar te-am găsit. Ai fost adoptat așa că nu va mai trebui să stai în ... se oprește din vorbit și analizează garajul. Își întoarce apoi privirea spre mine scârbită.

Voiam să-i strâng de gât. Și pe ea și pe bărbatul care o însoțea. Îmi strângeam atât de tare pumnii că au început să mă doară. Doi nenorociți de ani nimănui nu i-a păsat că am plecat și acum vine un milionar care vrea să mă adopte? Spun că e milionar pentru că doar uitându-mă la costumul lui îmi dau seama că valorează mai mult decât salariul meu pe jumătate de an. Asta nu face decât să mă enerveze mai rău.

-Nu vin nicăieri.

Bărbatul oftează și își trece mâna prin păr, dar femeia rânjește.

-Akuma, dacă nu vrei ca prietenii tăi să fie dați pe mâna poliției pentru că te-au ținut aici doi ani, ai face bine să vi cu noi.

Acesta a fost ultimatumul.

Nu puteam să îi pun într-o asemenea postură. Poliția i-ar fi arestat pentru simplul fapt că m-au ținut aici. Andrew și Sebastian nu meritau una ca asta.

Nu după câte au făcut pentru mine. Ii priveam, iar ei îmi spuneau din priviri să nu accept. Dar nu am avut de ales. Nu vreau ca ei să treacă prin așa ceva din cauza mea. Așa că, am făcut cel mai prostesc lucru pe care îl puteam face. Am acceptat.

Câteva luni. Câteva nenorocite de luni și aș fi fost major. Aș fi putut să le râd în față acestor idioți, dar nu. Trebuie să îi ascult și să le accept propunerea.

Urc în mașină și nici nu pot explica cât de nervos sunt. Îmi vine să urlu. Să sparg. Să bat pe oricine îmi iese în cale. Îi privesc pe prietenii mei și simt cum ochii mi se umezesc. La fel sunt și ochii lor.

O să-mi fie dor de ei. Tare dor.
-Nu o să vă uit niciodată, spun încet, dar simt că aceste cuvinte vor ajunge la ei.

Drumul cu mașina e al naibii de tensionat. Nici măcar nu m-au lăsat să fac duș. Bocancii mei sunt plini de ulei și trebuie să spun ca m-am simțit bine când am pătat covorașul de la picioarele mele. Mașina asta e ridicol de scumpă. Măcar atat pot face și eu.

Femeia se prezintă în cele din urmă, ca fiind Marta, reprezentanta orfelinatului la care am stat nici două luni. E o femeie mică de înălțime și îndesată, îmbrăcată la costum. Arată mai mult ca o pensionară decât ca o angajată, dar asta nu e problema mea.

Problema mea e vocea ei care mă zgârie pe creieri. Acum ne povestește despre eforturile ei de a mă căuta. 

Efoarturi care s-au dovedit inutile de vreme ce doi ani am fost bine, mersi.

Bărbatul nu spune nimic. Doar se uită la mine. De fapt, nu. Se holbează la mine. Sunt pe cale să-l înjur ca să se uite în altă parte când Marta vorbește iar.

-Oliver, cred că ar fi bine să spui și tu ceva.

Bărbatul pare surprins. Nu își ia ochii de la mine. Apoi, neintenționat, amândoi ne trecem mâna prin păr și oftăm în același timp.

-Mă bucur că te-am găsit, îmi spune răgușit.

Eu nu.